Astă sară-i clacă-n sat…

Claca a fost întotdeauna una dintre formele cele mai populare de întrajutorare din lumea satului românesc. În vremea cositului, a prășitului sau a seceratului, pentru deșfăcatul porumbului sau pentru torsul lânii, pentru făcutul vălătucilor, când își ridicau sau acopereau casele, românii apelau la ajutorul consătenilor organizând câte o “claca plină de veselie și aducătoare de spor cu cheltuială puțină”. Clăcile erau întotdeauna și un prilej de veselie, fie că cel care chema în clacă tocmea sau nu lăutari:

 

“La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de desfăcat (porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea fetele veneau însoțite de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer.” (1)

Clacă la Tismana - 1931

Claca nu era doar însă doar un prilej pentru a petrece. Era în primul rând o sărbătoare a muncii făcute în comun, într-o atmosferă de voie bună. Pentru că “lumea adunată muncește cu mai mult spor și mai repede în gluma spumoasă a flăcăilor ațâțați de râsetele fetelor, în snoavele povestite cu zâmbet de unchiaș hârșit ascuns pe sub mustăți stufoase și cărunte de cei vârstnici, în cântecele de dor și de dragoste ale fetelor, care răscolesc și înfioară pe cei tineri, în glasul viorilor, când sunt țigani lăutari.” (2)

 

Vă invit acum să însoțim o mai veche cunoștință, pe Lory Panaitescu-Zătreni – redactor al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1937 – în curtea Măriei a lui Pătru al Babei, printre grămezile de păpușoi înalte “de două ori cât omul”, în așteptarea clăcașilor: 

“Pe măsură ce lumina zilei se stinge în pânza înserării, pe latul drumului și pe cărările înguste, oameni, femei, fete și copii suie dealul pe întrecute. Întâi vin cei de mai departe, căci au plecat din vreme și s'au pregătit mai dinainte. Vecinii mai robotesc încă, se spală, mănâncă, strâng vitele și trag cu ochiul peste uluci din când în când.

 

 

- Ce faci țață Lino, nu vii!?...

- Viu, viuu!... răspunde femeia dinapoia gardului. Da să astâmpăr vițelu' ăsta, fir'ar al drăstului!... Ptrru! Ptrru!... Nei! Net!... Cu-ti!... Cuti!... Cu-tii!... Goian, fir'ai...

Flăcăii încă nu s'au arătat. Sunt toți jos, la podul de pe Ududoiu, pe unde trece lumea și nu lasă fetele să-și vadă de cale, până ce nu plătesc vama, cu o glumă, cu o harță pentru o sărutare, că ajung sus gâfâind și roșii ca măcieșii sălbatici.

- Din vreme o luarăți, maică, zice o bătrânică.

- Nu făcurăm nimica, țață Smaranda, se apără una.

Și toate's cu ochii devale, furnicate de plăcerea așteptării. Când s'a așezat noaptea bine și bătătura e plină de suflete, s'a rânduit fiecare după pofta inimii și plăcerea tovărășiei. La mijloc s'a ațâțat un foc zdravăn de crengi, care pocnește și pârâie și taie negrul nopții, cu o pălălaie cât prunul de mare, numai limbi roșii, cu vine vineții și sfârcuri galbene, din care se desprind ochi de lumină ce se închid într'o clipire de viață scurtă. Și e mai mare minunea să vezi cum s'a făcut așezarea, în așa fel încât focul nu luminează decât bărbi țepoase ori mustăți dese ca beteala păpușoiului, ori basmale negre, trase peste frunți încrețite de ani și de griji, dar în nici un fel vreo față smeadă de flăcău sau vreun bariș albastru, alb ori galben. Tinerețea s'a proptit în mușchiul nopții, ca bureții în umezeală. Numai gura i se aude. Când începe a cânta Gena Radului pare că suspină isvorul de la poalele colinii mari…

Foaie verde matostat

lonică plecași din sat

Noaptea când ieșise luna

Și când eu dormeam, nebuna.

Of!... cum mă lăsași tu friptă

Amărâtă și învinsă

Singură și neajutată

Nici nevastă și nici fată!

Glasul subțirel care se vaită întins și suspinat, se face odată tare și-i pătrunde în inimă pe toți:

Pentru ce făcuși acum

Ionică, să mori pe drum.

Să te plimbi în București

Numa'n cântece popești,

Tămâiat și'nțepenit

Cu inelul meu gătit!...

- Aoleu, Geno, m'ai dat dracului! - strigă Pătru al Babei mulțumit. Vin la neica să te pupe.

- Ci mai stai nene, că nu ți s'o fi făcut foame deacuma...

Din colțul focului, unde-a tras iar, ca să prăjească porumb, Moș Geantă prinde a cârâi una de pe vremea lui:

Doamne, fă-mi Tu mie dar

Niște țoale de jandar,

Să umblu pe drum stăpân

Să iau fetele de sân!...

Din toate părțile se înfiripă crâmpeie de cântece, strigăte de la vreun flăcău gureș și iute, lălăite de vre-un moșneag colțos încă și în anii de dăruială, împletite de una ori mai multe fete. Încep ghicitorile și snoavele.

- Mă!... Care știe, mă?... Ce e lucru' dracului și stă'n capu'satului?...

- O fi baba mea, mârâie Moș Geată.

Dar bătrâna l’a auzit și începe a-l “mitocosi" de se strică oamenii de râs.

- Fir-ai al dracului de moșneag, că nu vrei să pui clanța la ticăloasa aia de gură, pe care ai vărsat o Dunăre de țuică... Nu's eu bețivule, crâșma e... aia de ți-a mâncat vitele și pământul!... Of, Doamne...

Dar în timpul acesta mâinile n'au stat. Păpușoiul e jumulit și drugile cu boabe galbene, ca picăturile de miere, se rostogolesc fără încetare în grămezi: atâtea mâini ce se frământă fără preget, nu e puțin lucru. Înălțimile de păpușoi necurățat se mistuie văzând cu ochii. Din când în când se mai oprește lumea, ca cei de-ai casei să descotorosească locul de foi și de coceni. În răstimpul acesta, tinerețea bate o săltată zdravănă și sucește niște roți de horă îndesată și aprigă. De se află lăutari să cânte e bine de tot; de sunt lipsă însă, se găsește cine să cânte. Și-apoi voie bună să fie...

- Lasă-mă Doamne să joc/ Până oi muri pe foc! - strigă un flăcău.

- Joacă tu în bătătură/ Eu joc cu muierea'n șură! - răspunde altul.

- Măi, claca fără de jucat/ E ca mortul nespălat/ Pe la noi nu s'a aflat!... - încheie al treilea.

O fată sprințară și “duhoasă" strigă și ea odată, în hohotele de râs ale tuturor:

- Păi!... Flăcăi!... Gura vă merge/ Da' picerele's betege./ Decât să'nvârtiți betegii/ Fetelor jucați moșnegii...

După joc, Pătru al Babei trece cu o oală de țuică din om în om. Apoi cu alta și iar cu alta, că e lume multă. Pe răcoarea nopții după joc, țuica încălzește și răcorește și iar încălzește. Curățatul începe cu mai multă iuțeală și glumele sar de pretutindeni, ca scânteile din foc. Se aud numai hohote de râs și țipetele fetelor, îmboldite de vreun flăcău, strunit de gura de țuică și plin de curaj pe întuneric.

Înainte ca ziua să fi făcut ochi, porumbul a fost curățat și lumea începe să plece în pâlcuri vesele și inimoase. Satul și-a făcut datoria și e sigur că cel ajutat și-o va face la rândul lui. Pătru al Babei rămâne să-și orânduiască fișicurile aurii. A cheltuit o vadră de țuică pentru obraz. Dar banul, banul lui puțin, nu l-a scos din nodul făcut la cămașa muierii...” (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – „Agricultura la români – studiu etnografic” – Editura Librăriile Socec&Comp – 1913

(2) Lory Panaitescu-Zătreni – articolul “Vorbe de clacă” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 28 iulie 1937

Citește mai mult... »

Originea păcălelilor de 1 Aprilie

Deși am putea fi tentați să credem că este de dată recentă, obiceiul de a face farse în ziua de 1 aprilie are o istorie seculară. De mai multe veacuri, mii de victime naive sunt trimise în căutarea câte unei frânghii de legat vântul, a unui baston cu un singur capăt, să pescuiască o știucă fără oase, să cumpere untdelemn de surcele sau o mie de alte lucruri din de aceiași categorie. O scurtă istorie a acestui obicei am găsit într-un număr interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:

 

Citește mai mult... »

De Lăsata secului (datini, tradiții, superstiții)

În zilele pe care le trăim, începutul Postului Mare – Ziua de Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hotar dintre perioada horelor, a balurilor sau a carnavalului și timpul reculegerii și al rugăciunii era sărbătorită cu fast. 

Citește mai mult... »

Obiecte magice: “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat”

În poveștile care ne-au fermecat copilăria, “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat” erau două dintre obiectele magice folosite de eroii noștri îndrăgiți pentru a deschide lacătele cu care erau zăvorâte alesele lor și comorile cele mai ascunse, sau pentru a-și vrăji dușmanii cu ajutorul unor cântece minunate. Poveștile nu ne-au dezvăluit însă secretul dobândirii acestor obiecte cu puteri supranaturale. Am găsit aceste “secrete” în două numere din anul 1927 ale revistei “Comoara satelor”:

Citește mai mult... »

Zilele Babelor (legende, superstiții)

Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapovița, cu ninsoarea și uneori chiar cu viscolul.

 

 

Citește mai mult... »

Actori de altădată despre primul lor mărțișor

MĂRȚIȘORUL! Ce altceva decât acest minunat simbol al primăverii putea să fie un pretext mai nimerit pentru a lua interviuri unor mari vedete ale scenei interbelice. De ce mărțișorul? Pentru că nu există om în sufletul căruia să nu fie încrustată vreo amintire frumoasă legată de acest talisman aducător de noroc dăruit la început de primăvară. Urmează așadar un articol alcătuit din mini-interviuri luate în anul 1937 și care cuprind amintiri romantice sau amuzante legate de mărțișor. Intervievații, nimeni alții decât Constantin Tănase, Elvira Godeanu, George Vraca, George Calboreanu, Silly Vasiliu, Mya Apostolescu, Tantzi Cocea, Ionel Țăranu. Un adevărat regal nu-i așa?

Citește mai mult... »

Cum se îndrăgostesc românii

O! săracii Români tari,

Zice lumea că-s tâlhari;

Nu-s tâlhari de boi, de cai,

Ci-s tâlhari de fete mari!

 

Pe la 1870, într-o epocă în care “ai noștri tineri” își desăvârșeau încă studiile la Paris, un tânăr român care știa “a vorbi franțuzește, a scrie franțuzește și a iubi tot franțuzește” se întorcea în România. Aici el și-a redescoperit, cu surprindere, neamul:

 

 

“Am aflat, ce-au făcut moșii mei; am aflat, cum zice Românul din fluier ca să se mai ostoiască când pârdalnica cea de dragoste-l muncește amar. Și cum nu l’а munci, când în țara Românului sunt atâtea doine de cele ce nu-ți dau pace și-ți încurcă cărările cu desmierdările lor, dar nu fiecăruia, ci numai ale aceluia  pe care-l cunosc, adică numai Românului. Aceste doine ale Românilor au un vers atât de dulce încât de dorul lui tot după ele te-ai duce. Știu a-ți cânta de dor și de jale, de timp vechi și de cel nou. Știu a-ți cânta după cum îți poftește inima. De la dânsele am învățat a iubi românește și-am alungat iubirea franțuzească din inima mea. Acuma, după ce v'am spus ce-am învățat de la poporul român, vă voi arăta și D-vostră, să vedeți iubirea românească și viersul cântecelor."

 

Început de idilă

Citește mai mult... »

Dragobetele sărută fetele!

În România de altădată, 24 Faur (Februarie) – Ziua de pomenire a aflării capului Sf. Ioan Botezătorul în calendarul religios –  era considerată ca fiind prima zi de primăvară (“cap de primăvară”) și era numită "Ziua de Dragobete".

 

Iubirea care înflorește

 

Fiind o adevărată sărbătoare a iubirii conform tradiției populare, în ziua de Dragobete se sărutau pentru prima dată în public fetele cu băieții, împărtășindu-și astfel dragostea comunității în care trăiau („Dragobetele săruta fetele...”). 

 

De Dragobete se făceau logodne fictive sau înfrățiri între tineri. Exista credința că cei care se vor “drăgosti” în această zi vor rămâne îndrăgostiți până în primăvara următoare. Se credea de asemenea că de Dragobete păsările se strâng în stoluri ca să se împerecheze și că începând din această zi încep să își clădească noile cuiburi.

Citește mai mult... »

Inelul de logodnă (istoric, obiceiuri, superstiții)

Inelul de logodnă (verigheta) - materializarea promisiunii pe care și-o fac viitorii miri că își vor fi fideli unul altuia și că se vor căsători în viitor – are o istorie milenară. Având forma unui cerc – fără început și fără de sfârșit – inelul de logodnă este un “simbol al credinței conjugale, al legăturii spirituale și trupești între două ființe întovărășite pentru toate fericirile și durerile vieții.”(1)

 

 

Inelul de logodnă (verigheta) se poartă azi, de cele mai multe ori, pe degetul inelar al mâinii stângi. Există însă și țări europene în care inelul de logodnă se poartă pe inelarul mâinii drepte sau în care se ține în perioada logodnei pe mâna stângă, fiind mutat pe inelarul mâinii drepte în timpul ceremoniei căsătoriei.

De ce a fost ales cel de al patrulea deget de la mână pentru a purta acest simbol al comuniunii? Pentru că “a existat multă vreme credința că de la degetul inelar (degetul al patrulea) pornește o venă de sânge direct la inimă (vena amoris) și de aceea inelul a fost un semn de iubire.” (1).  

 

Citește mai mult... »

Datini românești: tăierea moțului și ruperea turtei

Obiceiul tăiatului moțului și al ruperii turtei este un ritual adânc înrădăcinat în tradiția poporului nostru. Practică precreștină, care și-a pierdut de mult timp semnificațiile primordiale – de origine romană spun unii, geto-dacă spun alții - acest obicei a îmbrăcat o haină pseudo-religioasă, fără a avea totuși nici o legătura cu practicile creștine. 

Obiceiul constă în esență într-o festivitate aparte dedicată tăierii moțului, adică a unei suvițe din părul copilului, urmată de ruperea unei turte deasupra capului acestuia. Copilul este așezat după aceea pe un scaun în fața unei tăvițe pline cu obiecte. Obiectul ales de pe aceasta tavă îi va “dezvălui destinul”. Pentru a descoperii tainele acestei ceremonii, vom însoți un reporter interbelic al „Realității Ilustrate”, invitat la o astfel de sărbătoare de o familie care locuia la marginea Bucureștiului, în perioada interbelică:

Pregătit pentru ritual, copilul este așezat
 pe o doniță plină cu vin

„În viaţa omului, cele mai însemnate momente sunt: naşterea, nunta şi înmormântarea. În jurul acestor evenimente, în decursul timpului, sau alcătuit o mulţime de obiceiuri şi de credinţe. Obiceiul de-a i se tăia moţul copilului şi de a se rupe turta, la o anumită vârstă după naştere este o moştenire a timpurilor. Datina aceasta a tunderii sau a retezatului părului la copil se mai numeşte “tăierea moţului”, şi este urmată de “ruperea turtei” şi se obişnueşte a se face după naştere, la o jumătate de an, la un an sau la mai mult, atunci când copilul a început să umble, să priceapă sau să vorbească. În fiecare parte a ţării noastre acest obicei se sărbătoreşte în felul său."

Citește mai mult... »

Cocoşii, găinile şi românii (datini, tradiții, superstiții)

 

Cocoșii - ceasornicelele de altădată

 

În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenilor, aceștia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcție de poziția soarelui sau a stelelor. Uneori aștrii cerului se ascund printre nori și de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea păsărilor".

 

 

Românii, ca și romanii de altfel, împărțeau timpul nopții în funcție de cântatul cocoșilor: „când cântă cocoșii întâia dată, atunci e miezul nopții; când cântă a doua oară, este aproape trei dimineață; iar a treia oară, când încep a cânta mai des, când apune găinușa și răsare luceafărul de dimineață, atunci îndată se și face ziuă.”

Citește mai mult... »

Sfântul Nicolae: "Fericirea ți-o aduce putința de a dărui"

În România, ca și în majoritatea celorlalte țări creștine, copiii își lustruiesc cu sârg ghetuțele în seara ce precede ziua Sfântului Nicolae și așteaptă plini de înfrigurare cadourile ce le-au fost hărăzite. Sfântul Nicolae este sărbătorit de toți creștinii pe 6 decembrie și este unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți sfinți. El este cel care, întrebat fiind de un bețiv în ce găsea mulțumire în vremurile tulburi în care trăia, a răspuns: “Am fericirea supremă”. “Care e aceasta?” - l-a întrebat atunci chefliul cinic. “Fericirea pe care ți-o aduce putința de a dărui" - a spus Sfântul Nicolae.”

Citește mai mult... »

Noaptea Sfântului Andrei

Noaptea care precede ziua de 30 noiembrie – “zi de pomenire a Sfântului, slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel dintâi chemat” – este fără îndoială una dintre cele mai importante din calendarul credințelor populare românești. Este o noapte vrăjită, în care fetele își pot visa ursitul, dar și un timp în care se crede că ies și umblă strigoii și în care lupii atacă gospodăriile.

Citește mai mult... »

“Rițeptele” babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor” pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.).

 

 

“Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărți” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:

Citește mai mult... »

Usturoiul în descântece, farmece şi vrăji

Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru pentru alungarea spiritelor necurate sau pentru “prinderea farmecelor, a descântecelor sau a vrăjilor". Este întrebuințat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât și cel de vară. “Femeile știutoare” folosesc însă cu precădere usturoiul de toamnă pentru a face vrăji sau pentru descântece.

Citește mai mult... »

Legendele trandafirilor

Splendoarea și parfumul florilor de trandafir au incitat în toate timpurile imaginația oamenilor, care au țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol al grației și frumuseții. 

 

Romanii credeau că trandafirul s-a născut din picăturile de sânge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea petalelor și de Ares – zeul războiului - cu spinii. Hindușii credeau la rândul lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecțiunea, desăvârșirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu care este înzestrat trandafirul nu sunt altceva decât armele cu care a fost înzestrat pentru a a se apăra de “geniul răului”.

Creștinii asociază trandafirii roșii cu sângele pierdut de Iisus Hristos răstignit pe cruce sau cu Sfântul Graal – potirul în care se crede că Iosif din Arimateea ar fi strâns acest sânge. În multe dintre legendele creștine trandafirul era considerat ca fiind un mesager divin trimis de Dumnezeu sau de Sfânta Fecioară Maria oamenilor – celor credincioși sau celor păcătoși – atunci când vroiau să își arate bunăvoința.

Citește mai mult... »

De Sfânta Maria Mare (datini, tradiții, obiceiuri)

La Sântă Mărie Mare tulesc oile devale

Cultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii “spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră “ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o fac “râde Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o masă “că lăcrimează Maica Domnului”. (1)

Citește mai mult... »

Mitologie populară: Crâsnicul - monstrul cu trup și cu chip de purcel

Galeria personajelor mitologice imaginate de români este una foarte bogată. Basmele și legendele românilor, spuse la gura focului, povestesc despre o multitudine de ființe supranaturale, unele dintre ele având trăsături dintre cele mai ciudate. Dacă despre unele dintre aceste personaje mitologice am auzit destul de multe (povești cu zâne, balauri, iele, strigoi ș.a), altele par să se piardă din memoria colectivă. Cățelul pământului, dulful, samca, brehnele sau joimărița sunt doar câteva dintre acestea.

 

Citește mai mult... »

Schimbarea la Faţă a Domnului - Pobrejeniile

SCHIMBAREA LA FAȚĂ A DOMNULUI, una dintre cele mai mari sărbători creștine, este prăznuită în fiecare an în ziua de 6 august. Este rememorată de creștini în această zi minunea petrecută pe muntele Tabor, atunci când Isus s-a schimbat la față înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob și Ioan “și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe la lumina”. 

Tot atunci s-au arătat celor trei apostoli doi dintre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise și Ilie. Miracolul săvârșit pe muntele Tabor este cel care a convins pe ucenicii cei mai apropiați ai lui Isus că Acesta nu este numai un prooroc al Domnului ci că El este cu adevărat chiar Fiul Lui.

Sărbătoarea “Schimbării la Față a Domnului” ocupă un loc important și în calendarul popular al românilor. Numită și “Pobrejenie” sau “Obrejenie”, această zi este considerată ca fiind ziua de debut a toamnei și timpul din an începând cu care încep să se “probăjenească” (să se îngălbenească) frunzele codrului. Gospodarii caută “să fie apucați de această zi împăcați și împăciuiți unii cu alții, căci altfel această sărbătoare îi va probozi și vor rămâne vrăjmași peste an.” 

 

Citește mai mult... »

Căsătorii încheiate aproape de cer

Țara Moților este un loc cu totul special al României, ascuns în inima munților. Un loc în care mai dăinuiesc tradiții și obiceiuri de ieri - păstrate aproape intacte de-a lungul a multor veacuri. Cel mai important eveniment al “Țării de piatră” – cum mai este denumită uneori această regiune -  a fost întotdeauna și a rămas până în zilele de azi vestitul Târg de fete de pe Muntele Găina. Organizat în fiecare an în cea de-a treia duminica din luna iulie, Târgul de fete adună aici pe toți moții care locuiesc în localitățile înșirate în jurul muntelui. Dar numai pe ei…

 

De ce se numește acest munte așa? Legenda spune că aici s-ar fi găsit cândva o mare cantitate de aur și că din groapa în care era ascunsă comoara a zburat o găină cu totul și cu totul de aur, lăsând să cadă în mijlocul populației sărmane din Țara Moților, ouă de aur. 

 

În drum spre târg

 

Un eveniment cu importanță istorică deosebită a avut loc la Târgul de fete din anul 1852. Atunci a fost prezent aici împăratul Franz Iosif. Călătoria suveranului austriac a fost făcuta la sugestia lui Avram Iancu și a dus la o “împăcare a coroanei austro-ungare cu locuitorii Ardealului". În amintirea acestei vizite s’a ridicat o cruce pe platoul muntelui Găina.

Muntele Găina - Târgul de fete de pe acest munte adună în veselie
mulțime de moți din Munții Apuseni (din Enciclopedia fotografică
România  - Imprimeriile Adevărul - 1938)

E adevărat că astăzi marea sărbătoare a moților nu mai este cu adevărat un “târg de fete”. Nu se mai adună aici fete în costum de sărbătoare, însoțite de părinți și de cai de pe care să fie adunată întreaga lor zestre, în căutarea unui “păstor” care să le pețească. Cu toate acestea, târgul de fete a rămas un loc în care se leagă idile care se încheie uneori cu câte o căsătorie. 

 

Citește mai mult... »