Mărțișorul: de la o firfirică găurită la pandantivul cu briliante

Mărțișorul - un micuț obiect prins în piept cu un șnur alb-roșu - simbol al primăverii, al renașterii naturii și al speranței, dăruit celor dragi pentru a le aduce noroc. “Mărțișorul e un simbol al focului și al luminii, deci și al soarelui. Poporul nostru îl cunoaște și îl ține în mare cinste, și îl poartă copiii, fetele și mai rar nevestele și flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumusețe și de iubire” – spunea George Coșbuc.

Citește mai mult... »

De Bobotează – odinioară

În Țările Române de odinioară, Boboteaza sau Iordanul era considerată cea mai mare sărbătoare religioasă după cea de Înviere și ca urmare sărbătorirea acestei zile se făcea cu fastul de rigoare. Festivitățile aveau concomitent un caracter religios și unul popular, prilejuind în același timp și cea mai mare serbare ostășească a țării.  

 

Manifestările debutau în ajunul Bobotezei când “era obiceiul ca săvârșirea slujbei bisericești ‹‹sfeștania cea mare›› să se facă de un episcop sau de un arhiereu. Vodă, după slujbă, se ducea la spătărie – adică în sala scaunului domnesc – unde primea pe Mitropolit, pe boieri și pe arhierei. Atunci se duceau preoții Curții și protopsaltul și alți cântăreți și cântau troparul și condacul praznicului. Toți, de la Vodă, fii acestuia dacă erau de față, până la Mitropolit, și boierii ascultau cântarea în picioare. După aceea preotul care slujise liturghia dădea crucea Mitropolitului care o săruta. Venea rândul lui Vodă care săruta și dânsul crucea și era stropit cu agheasmă. La fel erau stropiți și fii sau neamurile lui Vodă. În vremea aceasta tunurile bubuiau afară și muzica ostășească începea să cânte. Arhiereii sărutau la rândul lor și ei crucea, iar diaconul Curții Domnești ținea o mică cuvântare. După aceea veneau egumenii de la mănăstirile bucureștene cu daruri și făceau urări lui Vodă.” (1) Plocoanele constau de obicei în “vulpi, iepuri, brânză de bivoliță și pește, căci Vodă în ajunul sfintei sărbători nu mânca carne. Pe atunci postul era post, chiar și în curtea lui Vodă (să-l fi ferit sfântu’ să afle Mitropolitul că n'a postit!)." (2).

Ziua se termina bineînțeles cu un mare ospăț dat la spătărie. La acesta participau Vodă, Mitropolitul, boierii, egumenii și călugării:

“Mare masă mi-e întinsă

Și de mari boieri cuprinsă,

De boierii sfatului,

Stâlpii Țarigradului

Sfetnicii'mpăratului.

Dar la masă ce mănâncă?

Numai știucă și păstrungă

Și galbenă caracudă

Cu pește d'ăl mărunțel,

Mor boierii după el.

Din pahare ce'mi înghit?

Vinul alb și rumenit

De la vii moldovenești

Din podgorii muntenești,

Și din pivnițe Domnești.” (2)

Citește mai mult... »

Magia Bobotezei

Boboteaza e ziua în care se botează pământul și apele. E ziua în care în toate orașele și satele României Mari se organizau procesiuni - conduse de preoți și de conducătorii obștilor - până la un lac, o gârlă sau la o apă curgătoare pentru a înmuia crucea sau prapurii în apă, pentru sfințirea acesteia și alungarea duhurilor necurate. În unele locuri se arunca crucea în apa înghețată și tineri curajoși se aruncau între sloiuri pentru a o culege și pentru a scăpa astfel de păcate.

Cortegiul condus de patriarhul Miron Cristea
 în drum spre Dâmbovița - Boboteaza anului 1932

Noaptea de Bobotează e una încărcată de magie conform credințelor populare. E o noapte plină de vrajă în care cerurile se deschid, în care comorile ard și în care animalele prind glas. E noaptea în care care fetele de măritat urcă pe câte o movilă și își ciulesc urechile ca să audă de unde vine primul lătrat de câine și să afle astfel din ce parte le va veni ursitul. E noaptea în care fetele mari își văd ursiții în oglindă, în apa sfințită sau în forma plumbului proaspăt topit. Sigur că o parte a acestor obiceiuri sau păstrat sau că altele au început să fie reînviate în anii de după 1989. Dar noi nu mai credem în vraja acelor ritualuri și practici magice. Din fericire? Din păcate?  

Pregătiți să scoată crucea din Dâmbovița - 1932

Pentru că o mare parte dintre credințele si superstițiile poporului român legate de sărbătoarea Bobotezei s-au pierdut în negura vremii, am selectat câteva dintre acestea din lucrarea semnată de marele nostru etnograf și folclorist Arthur Gorovei  și publicată sub egida Academiei Române în anul 1915 - “Credințe și superstiții ale poporului român”:

Patriarhul Miron Cristea înmânând crucea
 Regelui Carol al II-lea spre a fi aruncată
 în Dâmbovița - 1932

Cine se aruncă în apă în ziua de Bobotează se vindecă de orice boală. Din ziua de Bobotează, șase săptămâni, toate apele sunt curate și sfinte, chiar și în vârful muntelui.

Când vine popa cu căldărușa la Bobotează, fetele mari își iau mărgelele de la gât și le pun în pragul ușii ca să treacă popa peste ele. Le pun apoi la gât din nou dacă vor să se mărite curând.

În ajunul Bobotezei e rău de moarte dacă aperi pe popă de câini.

Dacă vreo femeie nu are prunci și vrea să aibă, atunci la Bobotează, când preotul sfințește apa, ea trebuie să ia mai întâi apa sfințită; acasă își va face pogace cu apă sfințită și o va mânca cu bărbatul.

Cine nu mănâncă nimic în ajunul Bobotezei, va avea noroc tot anul.

Nu este bine să scoți gunoiul măturat din casă în ajunul Bobotezei ca să nu scoți norocul din casă.

Fetele de măritat să postească în ajunul Bobotezei și din mătăuzul popii să-și rupă un fir și să îl pună noaptea sub perină ca să își viseze ursitul.

Căutarea crucii în apă - 1937

Seara, în ajunul Bobotezei, fetele pun busuioc prin gard. Fetele al căror busuioc va fi dimineață brumat vor lua un bărbat bogat; fetele care vor găsi busuiocul nebrumat vor lua un sărac.

În seara de Bobotează, vitele vorbesc între ele și își destăinuiesc unde se află comori ascunse în pământ, comori care vor arde în acea seară.

Pentru ca să nu te prindă frigurile, durerile de cap, de piept sau de stomac, e bine ca la Bobotează, când se afundă steagul în râu, să te speli cu apă din râu, căci așa vei fi tot anul sănătos.

Venind preotul de Bobotează în casele creștinilor, este rugat de gospodine să șadă puțin, ca să stea și cloștele în primăvară pe ouă și să scoată pui.

Când cad fetele pe neștiute în ziua de Bobotează, este semn că se vor mărita curând.

Bătrănul Lungu prinzând crucea sfințită
pentru a... 48-a oară - în anul  1929

Se credea că lupii atacă oamenii numai până la Bobotează, și că de atunci începând nu mai sunt periculoși pentru oameni.

La Bobotează, pruncii înconjurau cu clopoței casa și grajdurile ca să nu se apropie șerpii.

Să nu spui colinde sau Plugușorul după Bobotează ca să nu îți curgă urechile.

Cine va vedea cerurile deschise în noaptea de Bobotează, va fi drept înaintea lui Dumnezeu.

 

 

Citește mai mult... »

Cu “nostalgie” despre Moș Gerilă

A trecut deja Sărbătoarea Crăciunului, probabil cea mai iubită și cea mai așteptată sărbătoare a anului. Unii dintre noi își mai aduc aminte în aceste zile, cu nostalgie poate, de exilatul Moș Gerilă – înlocuitorul lui Moș Crăciun din perioada comunistă. De ce cu nostalgie? Poate pentru că, amintindu-ne de mult hulitul Moș Gerilă, rememorăm momente pline de farmec trăite în copilărie. Să vă spun așadar povestea lui Moș Gerilă, așa cum v-am obișnuit și până acum, cu ajutorul unui colaj de articole culese din presa anilor trecuți:

România anului 1948 era administrată deja de câțiva ani de guvernele comuniste conduse de Petru Groza. Regele Mihai abdicase și părăsise România în urmă cu aproape un an. Regatul României devenise Republica Populară Română. Economia țării era secătuită de societățile mixte de tip SovRom prin care se exportau în Uniunea Sovietică, la prețurile impuse de la Moscova, mărfurile produse la noi. În toate ministerele erau plasați consilieri sovietici, care aveau putere totală de decizie. Închisorile erau pline de deținuți politici. Dar era ultimul an în care se mai sărbătorea – în mod oficial -  Crăciunul. Chiar dacă Moș Crăciun fusese expulzat deja din lumea copilăriei și se pregătea venirea triumfalistului Moș Gerilă - fratele geamăn al sovieticului Ded Moroz.

Citește și: Primul Crăciun în Republica Populară Română

Începând din 1949, Moş Crăciun a vizitat casele românilor doar „în mod clandestin”. Ziua în care se sărbătorea Nașterea Domnului a fost declarată zi lucrătoare. Înlocuitorul Moșului care venea cu sania trasă de reni, comunistul  Moş Gerilă, avea să vină în anii următori – tot în sanie – dar abia în 30 sau 31 decembrie. Tot începând de atunci “Pomul de Crăciun” a devenit “Pomul de iarnă” sau “Pomul de Anul Nou”. Au fost schimbate doar numele, vor zice unii. Nu a fost, din păcate, doar atât. A fost creată mai întâi...

Citește mai mult... »

Povestea unui carnaval interbelic: Excentricitățile Salomeei

Am pornit împreună în articolul precedent - Instantaneele unui carnaval interbelic – să dăm o raită nocturnă la un bal “mascat și costumat” organizat în anul 1932 în perioada Carnavalului. Am cules împreună cu reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română” câteva instantanee din sala de bal. 

Povestea serii petrecute la balul mascat continuă acum. Doar că - dacă până acum reporterul și prietenul nostru Ion Tik a fost doar un observator conștiincios al măștilor și al întâmplărilor din sala de bal – în cele ce urmează el devine un personaj important al intrigii:

“Urmărind măsculițele, am ascultat multă vreme cu urechi de polițist convorbirile discrete care se terminau mai toate cu declarații de dragoste. Așa e balul mascat: bal de surprize și de conchiste parfumate. În cele din urmă una dintre „Salomeele” balului, pe care o intrigase răbdarea cu care examinam perechile “trăgând cu urechea”, se apropie cu mișcări feline. Ca să poată intra în vorbă se folosi de un vechi truc: lăsă să-i cadă batista de dantelă... Am ridicat-o. Un „mulțumesc” apăsat și o privire „cu înțeles” mi-a răsplătit pe dată osteneala.

- Dv. nu dansați ?

- Nu. De altfel chiar dacă aș ști mi-ar fi teamă să dansez cu o Salomee...

- Teamă?

- Da, teamă. Te pomenești că, de emoție, pot aluneca pe parchetul lucios și... Doamne ferește...

Începutul de convorbire se deapănă repede, cu lucruri banale, ca de obicei. Totuși, din primele cuvinte, înțelesei destul de limpede, că Salomeea mea “mi-a pus gând rău" sau că, în orice caz, caută un  partener de petrecere.

 

- Un om ca d-ta - un sfinx ambulant - care te prefaci că nu vezi și nu auzi nimic și care totuși cercetezi mai mult decât noi toți laolaltă – zise Salomeea – nu-mi poate fi indiferent. Te-am urmărit mai bine de o oră și am văzut cum te-ai învârtit tacticos pe lângă atâtea perechi, trăgând “cu urechea" în dreapta și în stânga. Mi-ar fi plăcut să știu cine ești și mai ales să-mi spui cum înțelegi d-ta farmecul unui bal mascat la care nu dansezi, nu vorbești și nu te distrezi în nici un fel…

- Privind cu nesaț tot ceea ce mă înconjoară... În cazul de față, frumosul d-tale corp, apoi minunatul și golașul d-tale costum…

Atât mi-a fost de ajuns. Salomeea făcu iarăși câteva mișcări de felină, și o pereche de ochi languroși, dintr'aceia pe care îi fac “femeile fatale" la cinema… M'a silit, dealtfel cu destulă delicatețe și îndemânare, s'o urmez într'un ascunziș al sălilor, unde am continuat discuția. Pe măsură ce-mi manifestam indiferența față de femei în general, femeiușca se aprindea tot mai mult într'un fel de enervare asemănătoare aceleia pe care o care o arată copiii cărora nu le satisfaci capriciile... În cele din urmă “Salomeea" îmi spuse că este o femeie cu totul onorabilă, care a venit să petreacă neștiută de nimeni la bal și că nu îmi cere altceva decât să-i spun cine sunt și să petrecem ca doi prieteni... până în zori. Când am asigurat-o că nu va putea ști niciodată șine sunt, femeia, în culmea enervării, rupându-și masca isbucni în plâns.

N'am prea știut cum s'o liniștesc pentru că, la urma urmei, nu prea înțelegeam ce vrea o femeie onestă, venită la un bal mascat, după o aventură... inofensivă. Mi-a spus, printre sughițuri, că sunt un om destul de rău crescut, care, în fața unei femei fără mască, ține să rămână mascat; că nu mi-a cerut nici un sacrificiu, ca să-i măresc într’atât de mult enervarea încât... s'o fac să plângă; că, la urma urmei, dacă nu știu să mă port cu femeile... să nu mai vin la baluri mascate. Zadarnic am încercat s'o conving că nu mă gândisem s'o jignesc cu nimic; că nu m'am gândit nici prin vis la o aventură, chiar așa platonică și cu atât mai mult cu o doamnă  atât de onorabilă… Zadarnic... Până nu i-am făgăduit solemn că-i voi satisface curiozitatea, dovedindu-mi identitatea și căi voi face plăcerea unei companii până a doua zi dimineața - Salomeea nu se liniști.

* * *

- Trebuie să-ți mărturisesc – spuse Yvona (adevăratul nume al “Salomeei") – că singurul meu păcat este acela al unor mici excentricități pe care caut să mi le satisfac, uneori cu prețul unor mari neînțelegeri. Soțul meu - sunt de curând măritată - mi le tolerează, pentru că este convins că nu voi depăși niciodată marginea cinstei conjugale. Uneori merg prea departe – o adevărată nebunie cum este de pildă noaptea aceasta de carnaval. Dar ce să fac... Nu-mi pot stăpâni patima. Voiam să cunosc și eu cum poate petrece o femeie care este și vrea să fie cuminte, într’o noapte ca asta…

- Dar dacă, în locul meu ai fi găsit un farseur, care ți-ar fi zăpăcit capul și – cine știe - te-ar fi silit să treci marginea pe care ți-ai impus-o? Sau d-ta însăți jucându-te cu focul, te-ai fi putut în cele din urmă frige?

- Ții mult să mă dojenești și să-mi arăți enormitatea greșelii. O recunosc. Dar trebuie să recunoști că sunt și norocoasă pentru că, până mâine dimineață, sunt convinsă că am în d-ta un cavaler și un om de onoare... Hai să intrăm în bal, ca doi prieteni buni și nedespărțiți. Să dansăm, să vorbim, să râdem și să ne veselim de toată sărbătoarea măștilor.

* * *

Ce am mai făcut în sala cea mare cu aerul îmbâcsit de parfum și de sudoare, un ceas și jumătate, nu v'aș putea spune. Știu atât că am râs, că am glumit și-am vorbit cum a vrut Salomeea, femeia capricioasă, care putea foarte bine sacrifica  viitorul fericirii conjugale, pentru o nebunie, în fond, inofensivă.”

Sursa: articolul “O noapte de carnaval” – semnat Ion Tik – publicat în revista “Ilustrațiunea română” - numărul din 20 ianuarie 1932 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Crăciunul în lumea teatrului de altădată

“Și'n vremea ce toți se recreiază, se odihnesc, se distrează, actorii trebuie să fie la postul lor mai mult decât oricând în zilele Crăciunului. Căci vine periferia, vin școlarii, vin acei cari în tot timpul anului nu văd decât exteriorul teatrului; vine “poporul" să se distreze, să râdă sau să plângă, să aplaude și apoi să povestească o iarnă întreagă familiei reunite în jurul sobei “ce frumos a fost la teatru". Astfel își începea reporterul Ion Golea articolul “Crăciunul în lumea teatrului” publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 21 decembrie 1929. 

Acesta este de altfel și motivația pentru care reporterul interbelic a pătruns în lumea marilor noștri actori din perioada intebelică, în căutarea unor amintiri sau impresii ale celor care trebuiau să își sacrifice, în slujba spectatorilor, bucuria sărbătoririi Crăciunului în familie. O să redau răspunsurile câtorva dintre cei intervievați pentru că, nu-i așa, “interesante sau spirituale, străbătute de o nuanță de melancolie sau de veselie, marea lor valoare constă în aceea că înfățișează o mică părticică din sufletul atât de complex al adevăraților artiști”:

Citește mai mult... »

Primul Crăciun în Republica Populară Română

România anului 1948 era administrată deja de câțiva ani de guvernele comuniste conduse de Petru Groza. Regele Mihai abdicase și părăsise România în urmă cu aproape un an. Regatul României devenise Republica Populară Română. Economia țării era secătuită de societățile mixte de tip SovRom prin care se exportau în U.R.S.S., la prețurile impuse de la Moscova, mărfurile produse la noi. În toate ministerele erau plasați consilieri sovietici, care aveau întreaga putere de decizie. Închisorile erau pline de deținuți politici. Dar încă se mai se sărbătorea Crăciunul. 

 

O grupare artistică de copii  la festivalul A.R.L.U.S. 1948

 

Citește mai mult... »

Meniul de Crăciun – în vremuri de război

„Crăciun 1940. Al doilea Crăciun sub război. Crăciun trist, cu lume necăjită, speriată, îndoliată... A dispărut belșugul, bucuria, forfoteala de pe uliți, momentele de duioșie și înviorare sufletească ce precedau Sfintele Sărbători. Acum orașele pământului sunt învelite în lințoliul negru și rece al camuflajelor, de teama morții ce se plimbă prin văzduh cu 900 km. pe oră. Pe străzi, la ferestrele oamenilor, întuneric și tăcere... Ici și colo câte o umbră se strecoară grăbită, privește în jur cu teamă și se pierde în noapte, frământând zăpada sub picioare.” (1)  

 

 

Cu toate acestea, străbunicile noastre făceau eforturi să readucă în casele lor ceva din strălucirea Crăciunului din perioada interbelică. Au adus în bucătărie cei câțiva cârnați ascunși în podul casei special pentru acestă ocazie. Au tăiat ultimul curcan din bătătură și - cu câteva căni de orez, 2-3 kilograme de cartofi, câteva ouă și cinci portocale - au reușit să încropească meniul de Crăciun (2). Un meniu nu atât de auster pe cât am fi putea fi tentați să credem:

Citește mai mult... »

De Ignat (legende, obiceiuri, superstiții)

Ziua de pomenire a Sfântului sfințitului Mucenic Ignatie, purtătorul de Dumnezeu – zi cunoscută în popor ca fiind Ziua de Ignat - a fost întotdeauna cea mai tragică zi din viața porcilor, aceste simpatice și nevinovate animale domestice. 

 

De Ignat

 

 

Citește mai mult... »

Vitrina cu jucării a minunatului magazin “Aux Galeries Lafayette" de pe Calea Victoriei

Am intrat în febra tumultuoasei luni a cadourilor. Bulevardele și magazinele se animă, freamătă, gem de oameni, urmând ca în câteva zile să ne lăsăm cu toții cuprinși de această adevărată “febră a cumpărăturilor”. În această lume efervescentă, cei mai sinceri și cei mai plini de speranțe sunt, bineînțeles, copiii. Magazinele și-au pregătit deja “armele” cu care vor să cucerească “lumea prichindeilor”: vitrinele multicolore, luminoase – de multe ori adevărate opere de artă urbană – pline cu jucării, cu hăinuțe, cu dulciuri…

Vitrina cu jucării a Galeriilor Lafayette
din Calea Victoriei in iarna anului 1931

Vitrinele magazinelor cu jucării de azi nu sunt totuși – așa cum ați putea crede - cu nimic mai spectaculoase decât cele din Bucureștiul de ieri. Atât doar că micuții de atunci sunt astăzi bunicii noștri. Ca să vă conving, o să vă invit pentru început într-o vizită la cel mai mare și mai modern magazin bucureștean din perioada interbelică, la minunatul “Aux Galeries Lafayette" din Calea Victoriei. Dar pentru că nu vreau să vă dezvălui azi toate minunățiile locului, o să ne oprim azi, pentru o clipă, doar în fața vitrinei cu jucării:

  

Hotelul și" Galeriile Lafayette"

 

Citește mai mult... »

Sfântul Nicolae: "Fericirea ți-o aduce putința de a dărui"

În România, ca și în majoritatea celorlalte țări creștine, copiii își lustruiesc cu sârg ghetuțele în seara ce precede ziua Sfântului Nicolae și așteaptă plini de înfrigurare cadourile ce le-au fost hărăzite. Sfântul Nicolae este sărbătorit de toți creștinii pe 6 decembrie și este unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți sfinți. El este cel care, întrebat fiind de un bețiv în ce găsea mulțumire în vremurile tulburi în care trăia, a răspuns: “Am fericirea supremă”. “Care e aceasta?” - l-a întrebat atunci chefliul cinic. “Fericirea pe care ți-o aduce putința de a dărui" - a spus Sfântul Nicolae.”

Citește mai mult... »

Noaptea Sfântului Andrei

Noaptea care precede ziua de 30 noiembrie – “zi de pomenire a Sfântului, slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel dintâi chemat” – este fără îndoială una dintre cele mai importante din calendarul credințelor populare românești. Este o noapte vrăjită, în care fetele își pot visa ursitul, dar și un timp în care se crede că ies și umblă strigoii și în care lupii atacă gospodăriile.

Citește mai mult... »

De Sfântul Dumitru: datini, tradiții, obiceiuri, superstiții

Ziua de 26 octombrie  - numită în popor și Sâmedru, Sânmedru, Sumedru sau Sfeti Dimitri - e destinată pomenirii și cinstirii Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni din Tesalonic. 

 

 

Sâmedrul este "plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânețea sa" și este socotit a fi patronul caselor și paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice. Ziua de Sâmedru este considerată momentul de început al iernii pastorale, ziua în care codrii se desfrunzesc și plantele de pe câmpuri se usucă. Conform tradiției populare, cheile care deschid porțile naturii către viață sunt ținute de Sfântul Dumitru până în ziua de pomenire a Sfântului Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite (23 aprilie). Conform tradițiilor creștine, Sfântul Dumitru a fost un diacon creștin din veacul al III-lea care a trăit în cetatea grecească Tesalonic și care a fost martirizat cu lancea în timpul prigoanei anticreștine de sub împăratului Dioclețian din anul 306 e.n.

Numeroase sunt și credințele populare românești care îl au ca erou pe Sf. Dumitru (Sâmedru). Una dintre acestea spunea că: “Sf. Dumitru a fost păzitor de vite - umbla după oi ori vaci - cu credință nestrămutată în Dumnezeu, bun și drept cu toată lumea și fără pic de păcat. O singură dată, din întâmplare, a omorât o pasere, pentru care lucru singur s’a pedepsit, umblând desculț trei ani de zile.” 

 

Conform altei povestiri populare “Sf. Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într’un miez de codru, necălcat de picior omenesc. Deci trăia acolo, neștiind că în lume mai sunt și alți oameni în afară de dânsul. Seara, când se închina lui Dumnezeu, sărea de trei ori peste o cioată și zicea: “- Acestea sunt ale tale, Doamne!”. După aceasta sărea și a patra oară și adăuga:”- Asta e a mea!”. Și după ce-și făcea rugăciunea, pleca după turmă.”

Citește mai mult... »

De Sfânta Maria Mare (datini, tradiții, obiceiuri)

La Sântă Mărie Mare tulesc oile devale

Cultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii “spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră “ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o fac “râde Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o masă “că lăcrimează Maica Domnului”. (1)

Citește mai mult... »

De Ziua Marinei (fotoreportaj interbelic)

Pentru că în zilele acestea Forțele Navale Române sărbătoresc Ziua Marinei, cel mai important eveniment al verii de la Constanța, vă propun un “fotoreportaj interbelic” cu aceiași temă:

 

Citește mai mult... »

Schimbarea la Faţă a Domnului - Pobrejeniile

SCHIMBAREA LA FAȚĂ A DOMNULUI, una dintre cele mai mari sărbători creștine, este prăznuită în fiecare an în ziua de 6 august. Este rememorată de creștini în această zi minunea petrecută pe muntele Tabor, atunci când Isus s-a schimbat la față înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob și Ioan “și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe la lumina”. 

Tot atunci s-au arătat celor trei apostoli doi dintre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise și Ilie. Miracolul săvârșit pe muntele Tabor este cel care a convins pe ucenicii cei mai apropiați ai lui Isus că Acesta nu este numai un prooroc al Domnului ci că El este cu adevărat chiar Fiul Lui.

Sărbătoarea “Schimbării la Față a Domnului” ocupă un loc important și în calendarul popular al românilor. Numită și “Pobrejenie” sau “Obrejenie”, această zi este considerată ca fiind ziua de debut a toamnei și timpul din an începând cu care încep să se “probăjenească” (să se îngălbenească) frunzele codrului. Gospodarii caută “să fie apucați de această zi împăcați și împăciuiți unii cu alții, căci altfel această sărbătoare îi va probozi și vor rămâne vrăjmași peste an.” 

 

Citește mai mult... »

De Sânziene (datini, tradiții, obiceiuri)

Ziua de 24 iunie este cea în care creștinii ortodocși cinstesc “Nașterea cinstitului, slăvitului Prooroc, Mergătorului înainte și Botezătorului Ioan”. Tot în această zi, îndeosebi în Moldova, este prăznuit “Sf. Mucenic Ioan cel Nou”, prilej cu care la Suceava - fosta capitală a Moldovei - atrage în fiecare an mii de pelerini veniți din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfântului. 

Citește și: Pelerinaj interbelic la Suceava

 

O sărbătoare a iubirii

 

Sărbătoarea religioasă se suprapune cu o altă mare sărbătoare din calendarul popular: Sânzienele sau Drăgaica. O sărbătoare laică a iubirii și a fertilității, prilej pentru practicarea unor ritualuri de vindecare a bolilor, de aducere a ursitului și a belșugului în gospodărie. Sânzienele au probabil la origine sărbătorile romane de adorație a zeiței Diana (Santa Diana - Sân-Ziana). Alți etnologi susțin însă că sărbătoarea își are originea în străvechiul cult geto-dacic al Soarelui, sânzienele fiind reprezentate adeseori de traci înlănțuite într-o horă.

 

 

Citește mai mult... »

Pelerinaj interbelic la Suceava

În zilele acestea Suceava - fosta capitală a Moldovei - atrage din nou mii de pelerini veniți din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfântului Ioan cel Nou și pentru a participa la procesiunea din ziua de Sânziene.Deși au trecut mai mult de 8 decenii de la relatarea din revista “Realitatea Ilustrată” (numărul din 9 iulie 1931) din care o să citez câteva fragmente în cele ce urmează, o să vedeți că schimbările, chiar dacă există, nu sunt chiar atât de profunde pe cât am fi tentați să credem:

 

“La 24 iunie se serbează nașterea Sf. Ion, cu care ocazie credincioșii din nord-estul  țării și chiar din țările vecine, vin în mare pelerinaj la biserica Sf. Gheorghe din Suceava, unde se află moaștele făcătoare de minuni și vindecătoare de boli ale Sf. loan.

Pelerini din anul 1931

 

Cu o săptămână înainte, credincioșii pleacă din ținuturile cele mai depărtate spre Suceava. Drumurile sunt blocate de căruțele lor, ce se țin lanț, venind din Hotin, din Nordul Bucovinei, din Sudul Moldovei, din Cehoslovacia și tocmai din Galiția. Unii fac pe jos peste 100 km., sosesc istoviți și cad în grădina publică, de-a lungul ulucilor orașului, umplu curțile bisericilor. Sunt bătrâni cari vin de la Putna sau dinspre Focșani pe jos, cu 20-40 lei în buzunar, uneori mâncând numai din pomană, ca să poată cumpăra lumânări și ulei sfințit cu acești bani.”

Citește mai mult... »