De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu

„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar” – consemna scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938. 

Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică. În doar 7 ani, între 1928 și 1935, Gib Mihăescu a publicat piesa de teatru Pavilionul cu umbre (1928), nuvelele Grandiflora (1928), Vedenia (1929), Visul (1935) și romanele Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934) și Donna Alba (1935). Gib Mihăescu a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. 

Pentru că “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, vă invit să citiți câteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista “Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938: 

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, când veneam să-i fac galerie la „Pavilionul cu umbre", că peste câțiva ani mă voi strădui să deslușesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cândva, mai târziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieții. Îl știam bun, înțelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia și eram sigur că nu voi bate zadarnic la ușa lui. Dar n'a fost să fie așa. Legi neînțelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soție iubitoare șterge cu mâini tremurânde praful uitării care zadarnic încearcă să se așeze și două fiice duc mai departe mândria numelui lui: Mira Gib Mihăescu și Ionica Gib Mihăescu. 

Cea mai mică, abia de putea rosti câteva cuvinte când sufletul tatălui ei și-a luat zborul spre stelele pe care le urmărea, în fiecare noapte senină, cu telescopul, astăzi părăsit într'un ungher. Poate acum va deslega tainele tăriilor albastre pe care de atâtea ori le-a cercetat, obosit şi îndurerat după ce se pogorâse în scrutare a sufletului omenesc. Adâncimile întunecoase ale oceanului sufletesc și înălțimile luminoase ale cerului l-au pasionat deopotrivă. Întru străbaterea celor dintâi s'a străduit ca scriitor și a reușit să le înfățișeze în cărțile lui de pe acum clasice. Pentru pătrunderea tainelor înaltului visa înfăptuiri noi și multe nopți a stat de veghe făcând calcule misterioase deasupra hărților cerului, cu nesecată râvnă.” 

GIB MIHĂESCU ÎN AMINTIRI 

„Am regăsit chipul blând al lui Gib în ochii îndurerați ai soției lui, în glasul ei reținut, în cele două vlăstare fragede care poartă în suflet tristeți prea timpurii. Și l-am revăzut iarăși la apariția neașteptată a surorii devotate, Theodorina. În părul celei care i-a ținut loc de mamă, multe fire argintii s'au ivit de la moartea fratelui drag. Soția și sora au evocat înainte-mi figura lui Gib și eu am notat tot ce mi-au spus. 

Mira și Ionica - fetele scriitorului (stânga)
Gib Mihăescu (centru)
D-na Elena Gib Mihăescu (dreapta)

Nu sunt lucruri inedite, pentru că Gib. Mihăescu a avut prieteni buni și mulți, dintre aceia care mânuiesc condeiul cu măiestrie. L-au cunoscut și au știut să-l prezinte cititorilor lor în adevărata lumină a marelui său talent și a caracterului său admirabil. Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia au scris despre el cu nestăpânită durere, ca prieteni şi camarazi de redacție. Mai mult decât au spus ei cu greu se poate spune iar mai frumos decât au făcut-o nu îndrăsnesc să cred că aș putea vreodată scrie. Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.” 

Citește mai mult... »

Din Bucureștii dispăruți: Palatul Sturdza

În perioada interbelică, cele mai importante clădiri din Piața Victoriei, “socotită mai mult început de Șosea decât sfârșit de Calea Victoriei”, erau Palatul Funcționarilor Publici, Palatul Ministerul de Externe (găzduit de fosta casă-palat a prințului Grigore Sturdza, cunoscut mai mult datorită poreclei sale: “Beizadea-Vițel”) și Muzeul Zoologic (astăzi „Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa”).  

 

 

 

Palatul Ministerului de Externe – cunoscut de bucureșteni și sub numele de “Palatul Sturdza de la Capul podului”- a fost construit de prințul Grigore M. Sturdza între anii 1897 și 1901 și a stârnit încă de la început senzație “atât prin dimensiunile lui cât și prin exteriorul ce-i drept cam încărcat, dar care resfrângea ceva din originalitatea proprietarului”. (1)

Citește mai mult... »

POVESTEA CONCURSULUI "MISS ROMÂNIA" - 1929 (4 - marea finală)

Citiți AICI  prima parte a articolului

După finalizarea concursurilor județene – un adevărat triumf al organizatorilor - a venit și ziua de 17 martie 1929 – ziua marii finale. În concurs au intrat 100 de concurente: cele 70 de câștigătoare județene și alte 30 d-șoare alese dintre frumusețile clasate pe locurile doi și trei. Juriul, sub patronajul  d-lui Alexandru Vaida Voevod (ministru de interne, fost și viitor prim ministru al României), a avut următoarea componența: preşedinte  dl. prof. Tzigara Samurcaş, membrii: d-na Alex. Cantacuzino, d-na Maria Giurgea, dl. Al Mavrodi, dl. Liviu Rebreanu, dl. lon Steriadi, dl. Frederic Stork, dl. N. Batzaria şi dr. G. Graur. Locul desfășurării concursului: Palatul Cultural (Salonul Oficial), de pe Șoseaua Kiseleff.

Mulțimea de pe străzile Capitalei  
în ziua concursului Miss România 1929

Citește mai mult... »

Povestea românului care a doborât un Zeppelin

În vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război de partea Antantei în 27 august 1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să riposteze. Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii – survola și bombarda Bucureștiul: 

 

 

“Astă-noapte, pe la orele 1:30, clopotele Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând li s’au asociat clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată gardiștii fluierau prelung. (...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un aeroplan, a apărut asupra Capitalei noastre. El venea din direcțiunea Dunărei. Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă extraordinară; din capul locului s’a putut constata că suntem excelent pregătiți. Lovituri de tun, de mitraliere, de puști, etc. au întâmpinat din primul moment oaspetele nostru.” (“Adevărul” - numărul din 27 august 1916)

Acest prim atac nu s-a soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem afirma însă că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes de public”: numeroși bucureșteni s-au instalat confortabil pe acoperișurile caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat după ce clopotele bisericilor au alarmat populația. Atacurile aeriene s-au repetat în nopțile care au urmat. Au apărut și primele victime. Ziarul “Adevărul” consemna în numărul din 14 septembrie 1916: 

 

Traseul urmat de Zeppelin în noaptea 
de 26 spre 27 septembrie 1916

 

“Zeppelinul și-a făcut din nou apariția astă noapte după ora 12 și după ce a planat câtva timp deasupra Capitalei aruncând câteva bombe s’a îndepărtat în urma tirului artileriei și mitralierelor noastre. Cinci copii au căzut victime acestui atac și câteva case au fost avariate.”

Citește mai mult... »

Irina Burnaia - “Regina văzduhului”

O știre de pe prima pagină a gazetelor publicate în toamna anului 1933 anunța că: “La sfârșitul lunei trecute opt elevi aviatori și-au căpătat brevetul de pilot. Printre aceștia era și o femeie: d-ra avocat Irina Burnaia care, deși n'are decât 23 de ani, e licențiată în drept și absolventă a școalei de aviație a d-nei loana Cantacuzino. Domnișoara Burnaia e a doua aviatoare din țara noastră și și-a luat brevetul îndemnată numai de atracția sportivă pe care o exercită aviația asupra ei. Noua aviatoare e originară din Teleorman și a urmat școala de pilotaj cu dl. lt. Abeles, directorul școalei. Ea intenționează să-și cumpere acum un avion, spre a putea practica sportul favorit.” (știre publicată în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 9 noiembrie 1933).

Irina Burnaia pe coperta revistei

"Realitatea Ilustrată" - 9 noiembrie 1933

Eroina acestei știri, Irina Burnaia (pe numele adevărat Irina Cioc, pseudonimul Burnaia fiind împrumutat de la râul care străbate satul său natal) a fost una dintre celebrele femei-aviator ale României. 

 

Citește mai mult... »

Spiru C. Haret: "Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara"

Motto:

Când pe umerii tăi apasă o grea răspundere

trebuie să muncești mai mult decât poți.

(Spiru C. Haret)

Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București) a primul român doctor în matematici (titlu dobândit la Paris în anul 1878), profesor al Universității din București, al Școlii de artilerie și geniu și al Școlii de poduri și șosele. 

 

Spiru C. Haret a rămas în memoria neamului românesc datorită importantelor sale merite în organizarea învățământului modern românesc (a fost Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în trei mandate: 1897-1899, 1902-1904, 1907-1910). Spiru Haret a inițiat două legi de cea mai mare însemnătate: Legea învățământului secundar și superior (1898) și Legea învățământului profesional. Dintre realizările sale menționez construirea unui număr de 2.343 de școli (dintre care 1.980 în timpul în care a fost ministru), înființarea primelor grădinițe școlare, acordarea de cărți gratuite pentru copiii săraci, înființarea primelor cantine școlare, a școlilor pentru adulți, editarea revistei de cultură pentru popor „Albina". Spiru C. Haret a fost membru titular al Academiei Române.

„Credem însă că cel mai frumos omagiu adus memoriei lui Haret nu este admirația, ci cunoașterea operei sale, a imensei sale opere, pe care îndrăsnim să afirmăm că puțini o apreciază așa acum se cuvine. Cunoscându-i opera și înlesnind și altora s'o cunoască înălțăm cel mai trainic monument. Căci dacă marmura albă, fericit simbol al unei cristaline purității de caracter, nemurește imaginea fizică a ilustrului gânditor, amintirea sufletului lui trebuie păstrată mai albă și mai întreagă în adâncul conștiinței publice. Chipul lui prezent astfel în fiece clipă, va putea fi permanent imbold la acțiune rodnică și sentimente înalte. Haret a fost cea mai aleasă întrupare a virtuților neamului său. Și astăzi, când forțele spirituale ale întregului neam trebuiesc mobilizate, toate marile energii ale trecutului să fie luate de pildă.” Așa justifica scriitorul Radu A. Sterescu scrierea articolului “De vorbă cu d-na Ana Spiru Haret”, publicat în numărul din 14 ianuarie 1939 al revistei “Universul Literar”:

Citește mai mult... »

Alex Costică - "românul teribil" (o altă scrisoare pierdută)

CINE A CUNOSCUT PE BOXERUL COSTICĂ ALEX SUPRANUMIT „ROMÂNUL TERIBIL" Şl „LOVITURA DE FIER", CANDIDAT LA CAMPIONATUL MONDIAL?

UN SENZAȚIONAL REPORTAJ CU PRIVIRE LA SPORTUL ROMÂNESC ANTEBELIC

Voi încerca în acest articol să recompun, în parte, portretul unuia dintre primii (poate chiar primul) boxeri profesioniști proveniți din România. Numele lui: Costică Alexandrescu (n. 30 nov. 1894 cf. boxstat.co, alias Alex Costică sau Johnny Alex). Primul meci: în 12 ianuarie 1913 pe arena orașului Neuilly-sur-Seine, când la învins prin KO pe francezul Henri Decoin. Cariera lui de profesionist s-a întins până în anul 1924. Boxerul român Alex Costică a boxat în meciuri organizate în Franța (Cirque de Paris, Élysée Montmartre și Wonderland din Paris), Anglia (The Ring, Blackfriars Road, Southwark, West London Stadium, Liverpool Stadium, Pudsey Street - Liverpool), Statele Unite ale Americii (Olympia A.C. - Philadelphia, Marlborough Driving Club, Marlborough, Auditorium - Milwaukee), Canada (Canadian A.C. - Montreal, Halifax) și Australia (cu celebrul Les Darcy – alias The Maitland Wonder, campionul Australiei la categoria grea, în 13 mai 1916, pe Sydney Stadium, meci care a contat pentru câștigarea titlului mondial – confruntare pierdută din păcate de compatriotul nostru, din cauza unei accidentări).

Demn de menționat este că în România, până în anul 1916, boxul era prezent doar sub formă unor demonstraţii sau a unor meciuri organizate în circuri (Circul Sidoli de exemplu) sau în restaurante. Prima prezență oficială a pugiliștilor români la o competiţie internaţională a avut loc în anul 1919, la "Jocurile Interaliate de la Paris" (au participat la competiție patru pugilişti: Virgil Saivan, Jean Terzieff, Jean Simion și Mihail Condrus). Primul organism de conducere a activităţii pugilistice din ţara noastră - Comisia centrală de box - a fost înființat în 21 iunie 1921, în cadrul Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.). Tocmai de aceea probabil, nu găsim informații despre pugilistul de origine română decât pe câteva siteuri de specialitate de pe alte continente (de ex. boxrec.com, boxstat.co sau 234fight.com).

Interesantă este și povestea redescoperirii informațiilor despre pugilistul român Alex Costică: acesta a trimis în anul 1916 o scrisoare către de redacția al ziarelor „Adevĕrul" și „Dimineața". Scrisoarea semnată Alexandrescu Boxer a pornit din San Francisco în 19 iunie 1916 și a ajuns la București în 30 iulie 1916. Din păcate – datorită evenimentelor care se precipitau și care aveau să ducă la intrarea României în război - scrisoarea a rămas într-un sertar din redacției până în anul 1939, când a fost redescoperită de redactorul “S. A.” al revistei “Realitatea ilustrată" și publicată în numărul din 16 mai 1939:

“S’o luăm metodic cu povestirea noastră. Faptele se petrec în 1916, chiar în ajunul intrării României în război, după cum se va vedea din amănuntele de mai jos.

Citește mai mult... »

Cu Ionel Teodoreanu despre „La Medeleni” (interviu interbelic)

“D-l Ionel Teodoreanu este unul dintre cei mai remarcabili scriitori a generației noi. D-sa a cucerit un loc de seamă în literatura zilei, prin poemele în proză de o rară bogăție în imagini care au apărut în Însemnări literare și în Viața Românească.” – consemna revista ”Ilustrația Săptămânală”, în numărul publicat în 15 decembrie 1923. Să precizăm că Ionel Teodoreanu (nume complet Ioan-Hipolit Teodoreanu, n. 6 ianuarie 1897 - d. 3 februarie 1954) avea în acel an doar 26 de ani și că marele său succes, ciclul de romane care alcătuiesc celebra trilogie “La Medeleni”, nu fusese încă publicat.

Începând din 1924, Ionel Teodoreanu a început să publice succesiv în revista “Viața românească”, până în anul 1928, fragmente din cele trei volume ce compun „ciclul Medelenilor”. Trilogia include romanele: Hotarul nestatornic (publicat în 1925), Drumuri (publicat în 1926) și Între vânturi (publicat în 1927). Ciclul de romane „La Medeleni” a avut un succes de public și de librărie neatins până atunci de nici un scriitor român. 

 

Citește mai mult... »

Confesiunile Elenei Doamna - soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Elena Cuza (născută Rosetti, în 17 iunie 1825), soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza – cunoscută și ca Elena Doamna – a fost o femeie timidă, retrasă, lipsită de încredere în forțele sale. Avea o fire total deosebită de cea a energicului și nestatornicului ei soț. Dubla alegere a lui Cuza din ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soți.

În pofida tuturor infidelităților, Doamna Elena Cuza i-a fost alături domnitorului până la moarte, atât în timpul domniei cât și în perioada dureroasă a exilului. Mai mult decât atât, deși nu a avut copii, Elena Doamna a înfiat și crescut ca o mamă adevărată pe cei doi fii – Alexandru Ioan și Dimitrie - avuți de Cuza cu Elena Maria Catargiu-Obrenovici. 

Doamna Elena și Alexandru Ioan Cuza

În primăvara anului 1909, Vespasian I. Pella, colaborator al ziarului conservator-democrat “Opinia”, aflat în vizită la Piatra Neamț, a întâlnit-o pe Doamna Elena Cuza și i-a ascultat confesiunile. Era cu câteva luni înainte de moartea acesteia, în 2 aprilie 1909. Amintirile Elenei Cuza au fost consemnate în articolul “Convorbire cu Elena Doamna” – publicat în ziarul “Opinia” – numărul din 24 ianuarie 1909 (disponibil online în Digiteca Arcanum). Iată pasajele desprinse din mărturisirile Elenei Doamna care se referă la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Principatelor Unite:

Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor (amintiri)

Festivalul “Luna Bucureștilor” – organizat în perioada 1935 – 1940 cu scopul de a promova oportunitățile pe care le oferea în acea perioadă Bucureștiul și pentru a crea premise pentru dezvoltarea comerțului, industriei, culturii și turismului – a fost considerat cel mai important eveniment anual din Capitală. 

 

“Luna Bucureștilor” era considerat ca fiind un eveniment potrivit pentru “afirmarea unui obicei vechi românesc: cinstirea bătrânilor”. La manifestările organizate cu acest prilej erau invitați și cinstiți cei mai bătrâni locuitori din acea vreme ai urbei de pe Dâmbovița. Reporterul Alex F. Mihail al revistei “Realitatea Ilustrată” nu putea să nu profite de acest prilej pentru a descoase pe câțiva dintre “bunicii Bucureștiului”. Vom afla pentru început, de la Moș Iancu, din strada Sinagogii, câteva dintre amintirile sale din vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă, dar și câteva sfaturi prețioase “pentru a ajunge la adânci bătrânețe”:

NUNTA DE DIAMANT

“În str. Sinagogii am dat peste soții care se pregăteau să-și serbeze nunta de diamant, fiind pe pragul celui de-al optulea deceniu al căsătoriei lor. E vorba de Iancu și Sarah Altersohn, cu cea mai lungă căsnicie din București, care însă nu s'au prezentat la concurs. Bătrânii s'au căsătorit în primul an după sosirea lui Carol-Vodă la București.

Iancu și Sarah Altersohn

Când am pășit în idilica lor locuință, din fundul curții, mama-mare, în ale cărei trăsături regulate se mai pot citi urmele frumuseții de odinioară, bandaja cu grije la mână pe moș Iancu.

- S’a lovit la un deget! - îmi explică infirmiera improvizată.

Imediat după asta alergă sprintenă la bucătărie - era ora prânzului - ținând să-și servească ea personal la masă tovarășul de viață.

- Să nu crezi tot ce-ți va spune Iancu... - aruncă o vorbă, în treacăt.

- Cum, eu sunt mincinos!? Te-am înșelat vreodată? - ripostă oarecum ofensat soțul.

- Apoi să judece domnu... Acu’ 70 de ani, când ne-am logodit, mi-ai dăruit broșa asta și lănțișorul, pe cari le mai port și azi la gât. ‹‹E aur curat, tot atât de veritabil ca și părul tău bălai!›› - mi-ai spus atunci, făcând pe grozavul. Și când colo ‹‹aurul›› tău s’a albit. Era numai argint poleit…

- Dar și părul tău de aur - răspunse moșul zâmbind - s’a argintat și el…

În urma acestei riposte glumețe, reprezentanta sexului guraliv se declară învinsă, lăsându-ne să să stăm de vorbă.”

Citește mai mult... »

Viața medicului de la țară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri – lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitățile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci când un medic nou - fie el “doftor” sau “doftoroaie” - ajunge în satele lor  pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură:

Citește mai mult... »

Un bucureştean – rege al Ţării de foc

România în Țara de Foc

“Într’adevăr la extremitatea sudică a Americii Meridionale, despărțită de continentul American prin strâmtoarea lui Magellan, se află o insulă puțin explorată încă, numită Tierra del Fuego (…). În această insulă depărtată, găsim denumiri geografice, care vor surprinde negreșit pe oricare Român, precum ne-a surprins și pe noi la prima vedere; astfel citim pe charta acestei țări: un șir de munți care poartă un nume scump tuturor Românilor: Sierra Carmen Sylva, mai găsim un râu denumit Rio Carmen Sylva, altul Rio Ureche, altul Rio Rosetti, negreșit în memoria marelui agitator, mai găsim în fine Punta (Capul) Sinaia și altele. Este într’adevăr surprinzător să găsim asemenea denumiri Românești la extremitatea antarctică a lumei cunoscute.”

Stânga: Exploratorul român Julius Popper
Dreapta: Sierra Carmen Sylva pe o hartă de azi

Explicația o găsim tot în articolul "România în Patagonia”, semnat de George I. Lahovary și publicat în numărul din 23 mai 1887 al ziarului “Epoca”: "Astfel în toamna anului trecut d. inginer Jules Popper a întreprins, sub auspiciile guvernului Argentin, o expediție de explorare în «Țara de foc». Tânărul și  cutezătorul explorator a studiat în curs de mai multe luni această întinsă regiune încă necunoscută atât din punctul de vedere fizic cât și economic și la 5 Martie 1877, a expus într'o conferință ținută la Institutul Geografic Argentin din Buenos-Ayres, înaintea unei numeroase adunări, rezultatele obținute în cutezătoarea și reușita sa expedițiune.” (“Epoca” – numărul din 23 mai 1887)

Citește mai mult... »

Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți

    O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului: „Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aș plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Și nu e azi decât nebun”. Poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu consemna:

 

   “Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”. Datorită acestei epigrame Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecințe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în țară după câțiva ani.

    Citiți aici povestea vieții scriitorului și publicistului Alexandru Macedonski, rezumată de soția acestuia, Ana Macedonski (născută Ana Rallet-Slătineanu), într-un interviu acordat la aproape două decenii după moartea poetului rondelurilor, publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul Literar”:
 

    “Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la ușă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând și trist.

    Antreul e împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen și dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareșal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski.

    Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în liniște". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă și lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a așezat temeinic după cuptor încă din timpul vieții soțului și doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge.

    Fericită țara în care s'au găsit destule automobile și „block-uri" pentru toți oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrânețea văduvei poetului Macedonski!”

     

Citește mai mult... »

Boema de altădată: Amintiri vesele, amintiri triste

Timpul a trecut implacabil peste Bucureștiul de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul – scriitori, pictori, actori, muzicieni - care încă mai “făceau artă pentru artă“ și care, “neavând alt mijioc de existență decât arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. 

Oamenii de cultură de azi nu mai au azi o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune “poveștile și taclalele-amare, lângă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică reporterul “Deteste” spunea că: “Boemii sunt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întâmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întâlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pâinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sunt cunoscuți la rândul lor și au zeci de creditori pe care-i întâlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mândria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules câteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi câte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă:

Citește mai mult... »

Regii au fost şi ei copii: Regele Mihai (o dimineață la Peleș)

M.S. Regele Mihai s-a născut în data de 25 octombrie 1921 în castelul Foișor din Sinaia. La numai șase ani, copilul căruia îi plăcea să cânte la pian, să joace șah, să-și călărească poneiul și să conducă mașinuțe a devenit rege al României. O copilărie fericită veți spune, dar nu a fost deloc așa. Micul Rege a domnit atunci doar trei ani, din luna iulie 1927 și până în iunie 1930. În tot acest timp a crescut despărțit de tatăl său și trebuia să își îndeplinească îndatoririle de suveran al României.

În anul 1929, încă prea mic pentru a se ocupa cu adevărat de "problemele statului", Regele Mihai era un copil care alerga fericit pe aleile Castelului Peleș. Era însă și un copil urmărit mereu de ochii presei pentru că, nu-i așa, românii trebuiau să știe ce le face suveranul. Tocmai pentru a satisface această curiozitate, la începutul lunii noiembrie a anului 1929, reporterul A. Dumbrăveanu pășea în zorii zile pe aleile din fața reședinței regale de la Sinaia. Datorită articolului scris în urma acestei vizite - publicat în numărul din 2 noiembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom putea, după aproape nouă decenii, să reconstituim povestea unei zile din copilăria regelui Mihai:

 

 

“La orele șapte dimineața trecem de garda Peleșului îndreptându-ne spre palat. Ceasul din turla castelului a bătut de șapte ori și în fața tunurilor de pe terasa gărzii ostașii schimbă posturile și ridică, cu trupurile și cu mâinile prinse pe cureaua armei, drapelul. Soarele cuprinde, în superb peisagiu, rugina toamnei, care aici la Sinaia, în parcul celor două castele domnești, e mai frumoasă ca oriunde. La ora aceasta, potecile cântate de Carmen Sylva sunt pustii și nici șopotul Peleșului nu se aude. Doar la intrarea din stânga castelului câțiva valeți aleargă de colo până colo, zoriți, și dispar după câteva clipe.”

Citește mai mult... »

Dem I. Dobrescu: Drumul de la giubeaua orientală la Micul Paris

Deși scandalurile de corupție în care erau implicate autoritățile locale erau mereu prezente pe prima pagină a jurnalelor interbelice, s-a întâmplat uneori ca orașele noastre să fie conduse în România de ieri și de primari vizionari. Un astfel de “conducător de urbe” a fost Dem I. Dobrescu – primar al Capitalei între anii 1924 și 1934.

 

 

Dem I. Dobrescu (nume complet Demetru Ion Dobrescu) a fost primarul care a reușit să preschimbe într-un timp record fața Bucureștiului și să transforme insalubra capitală a României în ceea ce românii numeau cu mândrie “Micul Paris”. Veți vedea însă - la finalul articolului - că nici măcar un astfel de primar nu a reușit să învingă “sistemul” și că “meritocrația” nu a fost nici atunci – la fel cum nu este nici astăzi - o caracteristică a societății noastre.

 

Citește mai mult... »

Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc

“Pământul românesc a trimis în lume, ca ambasador extraordinar, pe George Enescu și cu arcușul lui a câștigat inimile tuturor iubitorilor de artă. Oameni care o viață întreagă n'au știut unde se află România, care nici n'au avut curiozitatea s'o caute pe hartă, au aflat că există și că avem bogății sufletești ce pot culmina într'un geniu ca Enescu. Pământul acesta a trimis apoi în lume pe Nicolae Titulescu, și cu el a câștigat inimile diplomaților și al bărbaților de stat. România a fost și mai bine cunoscută și stimată ca factor de propășire pe continentul european. Dar dincolo de diplomați, de oamenii de stat și de artiști, mai există mulțimea cea mare. În ochii ei cine ne reprezintă? Ani de zile această ambasadă a fost liberă. Astăzi, ea este ocupată, cu deosebită strălucire, de al treilea mare ambasador internațional al pământului românesc, căpitanul Papană. Numele lui, legat de splendide fapte de vitejie sportivă a fixat România în mintea sportivilor de pretutindeni, și mai ales din America. Marile servicii pe care le-a adus astfel țării lui nu pot fi trecute cu vederea.” 

 

Acestea sunt primele rânduri ale unui articol publicat în anul 1937 de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 2 iunie), articol dedicat primului mare ambasador al sportului românesc: Alexandru Papană. Veți crede poate că aprecierile reporterului interbelic sunt ușor exagerate. O să vă contrazic citându-l în continuare pe marele istoric Nicolae Iorga: “E sigur că propagandistul cel mai mare pe care-l avem în momentul de față e locotenentul Papană. Acest îndrăzneț ostaș nu scrie cărți și nu ține discursuri, nu se prezintă în adunări internaționale... Dar el e stăpânul indiscutabil, cu neputință de a fi bătut, al mașinei cu care zboară." (“Neamul Românesc” - decembrie 1936) 

 

Sperând că v-am stârnit curiozitatea, voi încerca în cele ce urmează să rezum biografia marelui nostru polisportiv: campion mondial la bob, campion național la automobilism, campion național de aviație și campion al celor două Americi la acrobație aeriană.

Citește mai mult... »

Nicolae Vaschide - povestea unui român genial

“Moartea lui Vaschide a produs o mare impresie și o surpriză dureroasă. Se știe cum acest tânăr savant a urcat treptele cele mai înalte ale culturei, ajungând director de laborator de psihologie patologică al Școalei de Haute-Études (azilul de Villejuif) (notă: Nicolae Vaschide a fost Director adjunct al Laboratorului de psihologie patologică de la Ecole des Hautes-Etudes din Villejuif) prin munca sa proprie. Disparițiunea sa în vârstă de 33 ani lasă un gol în lumea savantă. Pentru România pierderea e mare – dar mulți din cei din țară nu știu nimic, nici de savanții sau scriitorii săi – nici de artiștii care duc numele țărei în zări depărtate – prin gloria lor. La înmormântarea lui Vaschide s’a putut vedea cât știa străinătatea să aducă ultimele omagii unui om de valoare. Toată lumea artistică, savantă, elita cea mai aleasă din Paris, a venit la Capela Română – apoi la cimitirul Montparnasse - să conducă la ultimul locaș pe tânărul savant (...).” (1) 

Acest fragment dintr-un articol publicat de ziarul Adevērul în numărul din 8 octombrie 1907 este cel care mi-a stârnit curiozitatea și m-a motivat să încerc să recompun, măcar în parte, biografia acestui savant român genial:

Nicolae Vaschide (n. 1874 – d. 1907) a fost un important psiholog și psihiatru român, un cercetător care a adus o contribuție prețioasă în domeniul psihologiei experimentale. Este de menționat că lucrările și studiile sale sunt tipărite și azi, la mai bine de un secol de la prima lor publicare.

Citește mai mult... »

100.000 de pelerini de Ziua Crucii la Maglavit

Cine a fost Petrache Lupu

 

“Cine este Petrache Lupu și în ce constă celebritatea lui care vrăjește atâta lume urnindu-o pe anevoiosul drum al Maglavitului și al pocăinței? Petrache Lupu e un cioban. La școală n'a umblat și nu știe deci carte. Rămas orfan de copil, zestrea lui a fost singurătatea și năcazul.

Ziua Crucii la Maglavit - fotografie de pe prima pagină
a revistei "Realitatea ilustrată" (stânga)
Petrache Lupu  vorbind mulțimii de Ziua Crucii (dreapta)

Suferințele nu și le-a spus nimănui. Nici n'o putea face, fiindu-i legat graiul. Cuvânt de mângâiere n'a prea auzit de la oameni, fiindcă chiar dacă i s'ar fi rostit, nu l-ar fi înțeles, fiindu-i legat auzul. Ciobănia în care l-a așezat destinul l-a despărțit de oameni și de lume dar i-a dat putința să trăiască în mijlocul naturii și să stea de vorbă cu florile și iarba câmpului, cu stelele boltii cerești și cu turma sa blândă de oi.  

 

Departe de freamătul lumii și de ispitele ei, el a crescut doar sub pavăza lui Dumnezeu, păstrându-și inima curată ca roua unei dimineți de vară sau ca zăpada în care-și învălește iarna pământul. Băutură bețivă n'a beut, nici cu tutun nu și-a afumat gura sa; buzele lui n'au rostit cuvânt de ocară și inima lui n'a aprins-o lăcomia după averea altuia.“ (“Viața ilustrată” – numărul din septembrie 1935).

 

Citește mai mult... »

Povestea unui magnat al aurului: Alexe Pocol

Unul dintre magnații aurului românesc din prima jumătate a secolului trecut a fost băimăreanul Alexe (Alexiu) Pocol. Cel ce avea să devină unul dintre cei mai bogați români s-a născut în satul Lozna (astăzi în județul Sălaj) și a fost fiul unui cântăreț bisericesc. A studiat la Gherla și la Blaj. După terminarea studiilor, a fost numit învățător în Baia Mare. Aici a încercat să-și completeze veniturile modeste câștigate în învățământ investind în minerit. Și-a început căutările într-o mină părăsita din Valea Borcutului – localitate situată în vecinătatea orașului Baia Mare. Povestea anilor de început a fost spusă de Alexe Pocol câteva decenii mai târziu reporterului A. Bogdan al revistei "Realitatea Ilustrată":

 

   

Citește mai mult... »