De ieri și de azi: Călător prin România Mare

Recomandări:

Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

Instantanee din “Cafeneaua haimanalelor”

Vă invit să plecăm împreună într-o vizită insolită în lumea crâșmelor rău famate, a “derbedeilor și pungașilor de tot soiul”. Vom merge azi, însoțiți de reporterul C. Luca al revistei “Ilustrațiunea Română“, într-o adevărată “cafenea a haimanalelor”. E vorba de astă dată despre o tavernă “periferică și cu aspect mizer” din Iași, situată în prin preajma halelor. Povestea localului ieșean ar putea fi însă una a oricărui alt loc - de ieri sau de azi - în care “oamenii cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii intră cu mâna pe revolver”, dar și un loc în care mai rămăsese – așa cum veți putea să vă convingeți la finalul articolului – un dram de onoare:
 

Cafeneaua haimanalelor


“Am intrat în această cafenea cu renume prost, păzindu-mi buzunarele. Înăuntru te asfixiază fumul gros de tutun de ‹‹6 lei cotiugarul›› și mirosul acru de sudoare. După ce m'am obișnuit cu lumina obscură, am început să deslușesc obiectele și tipurile din jurul meu. În mijlocul ‹‹salonului›› de consumație, cu noroiul pe dușumele gros de două degete așezat acolo din timpuri imemorabile, un biliard cu postavul zdrențuit stă numai în trei picioare. Al patrulea e înlocuit cu o buturugă. Pare că-și plânge zilele tinereții. Odinioară, pe îmbrăcămintea-i nou nouță zburdau bilele colorate de fildeș. Astăzi ține loc de masă jucătorilor de barbut, iar noaptea de pat celor fără de cămin. 
 
"Cafeneaua haimanalelor"
 
Când am pătruns eu, zarurile și banii ‹‹pontați›› de jutori au dispărut ca prin farmec de pe suprafața biliardului și vreo zece perechi de ochi mă cercetau scrutători. Tipul însărcinat să ‹‹ginească›› la ușă apariția vreunui nepoftit, atras de ‹‹partida›› interesantă, își părăsise postul, iar eu îi luasem prin surprindere, întrerupându-le jocul. Dar după vreo cinci minute, convingându-se cu toții că nu sunt vreun ‹‹gabor›› de-al poliției, activitatea tuturor și-a reluat cursul, eu putând să studiez în voie pe fiecare. Din când în când recurgeam la lămuririle patronului, bun de gură.




Într'un colț, un bătrân cu o barbă de patriarh, încâlcită și murdară, își soarbe alene porția de ceai cu mici întreruperi, ca să se scarpine de zor.
- E Leiba - zaraful - mă lămurește patronul. Nu este un singur client aici pe care să nu-l fi împrumutat el, cel puțin cu un pol sau doi.
- Dar de unde are el bani de dat cu împrumut?
- Cerșește. Câștigă bune parale. Cel puțin o sută de lei pe zi. De trăit, trăiește numai cu ceai și pâine, doarme pe sub garduri, pe unde apucă, iar banii îi dă cu camătă. Când vreun jucător a pierdut la barbut și pantofii din picioare, salvarea e la Leiba.

Leiba - "bancherul barbugiilor"

În alt colț, doi indivizi se ceartă, răstindu-se unul la altul, gata să se încaiere.
- Ești un pungaș! – urlă unul.
- Escrocule! - ripostează celălalt.
- Măi Dumitre, nu vă este rușine? Doar sunteți oameni ‹‹cumsecade›› amândoi. Ce Dumnezeu v'a apucat?
Ambii beligeranți se calmează, la moment, în fața pumnului masiv al stăpânului. Și unul și celălalt sunt pungași de buzunare, cu caziere bogate la poliție. Unul e Dumitru Clamparu, cunoscut în lumea interlopă sub numele ‹‹de regele golanilor››. Tip lombrozian cu figură de urangutan, bălăbănindu-și mâinile lungi. Pe cap e tuns mărunt: semn ca abia s'a eliberat de la închisoare. Celălalt, Țibană, țigan cu chipul de mongol, ciupit de vărsat. Ochii oblici, iar pomeții obrajilor proeminenți. De-a curmezișul frunții are o cicatrice, rămășiță de la o încăierare cu cuțitele. Pe nesimțite am intrat în vorbă cu ei, deslegându-le limba cu câteva țigări.
- He-he! Cucoane, bine mai era odată! - începu Clamparu. Dacă aș avea acuma toți banii de care am ‹‹ușurat›› atâția barosani, aș putea tapeta toată casa asta cu ‹‹bucăți›› de câte o mie. Pe vremea ceia umblam îmbrăcat și eu după jurnal, ‹‹la trei ace››, acuma însă nu mai sunt ‹‹elefanți›› cu parale. ‹‹Curăț›› câte trei-patru inși de ‹‹scoarță›› (portofel) și de la toți abia înjgheb câțiva ‹‹pitaci›› pentru o pereche de ghete de la Taica Lazăr. Dacă ‹‹elefanții›› sunt în criză și noi șomăm. De acum mă las și eu de ‹‹meserie››, căci nu mai rentează. Alaltăieri m'am eliberat de la ‹‹cucuieta›› (Galata), unde ‹‹am făcut›› o lună pentru 11 lei pe care îi ‹‹găsisem›› în buzunarul unui pârlit, la o înghesuială, în fața unui cinematograf. ‹‹Fraierul›› a pus gabja pe mine și… gata pârnaia.


- Poate mai aveți o țigară, cucoane? De când m'am eliberat am făcut jurământ să nu mă mai ating de vreo ‹‹scoarță››.
- Chiar daca ai găsi-o pe stradă? - îl ispitesc eu.
- Chiar! Să chiorăsc dacă aș ridica-o! Înainte, când în orice buzunar ‹‹găseai›› o scoarță groasă, chiar dacă te duceai la ‹‹dubă››, nu-ți părea rău. Aveai pentru ce. Acuma o nemerești ‹‹uscată›› și faci închisoare de pomană.
- Ei? Și ce ai de gând să te faci? Om cinstit, Clamparule?
- He! Chiar cinstit de tot... nu! Boala din născare, leac nu mai are! Însă acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de lucru, îi mint că vreau să-i angajez la vie la cutare boier și strâng de la fiecare câte 4-5 lei misitie și apoi îi las să mă aștepte într'un anumit loc… până li se lungesc urechile. Dar când n'o mai fi ‹‹venitul›› ăsta, știu eu ce voi mai face? Poate că, mă voi întoarce la meserie, ca apa la matcă.

"Acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc
 muncitori basarabeni în căutare de lucru..."

- Va să zică, tot nu ești hotărât să te lași de… meserie?
- Ba eu îs hotărât, numa’ dacă m’o lăsa foamea.
În cele din urmă m'am îndreptat spre ieșire, urmat de Clamparu. Acesta la ușe mă opri:
- Poate mai aveți o țigară, cucoane?
- Da!
Însă în zadar am scotocit prin toate buzunarele. Port-țigaretul intrase ca în pământ. În cele din urmă, pungașul, zâmbind pe sub mustață, mi-l întinse:
- Nu-i așa că nu mi-am uitat meseria, cucoane?
I-am răsturnat toate țigările în palmă și am plecat râzând."


Sursa informațiilor și a fotografiile: articolul “Anchete ieșene: Cafeneaua haimanalelor” - semnat de C. Luca – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 17 iunie 1936 - răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

Povești din Sulina - Cosmopolisul de altădată

Destinația călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza Jean Bart. Dar și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de pirați levantini s-a transformat - la sfârșitul secolului al XIX-lea - într-un orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii reporterului interbelic:

România interbelică

“Întâi e Dunărea. La cinci metri distanță de mal se desfășoară paralel cu canalul un rând lung de case cenușii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Și apoi, la fel aliniată și silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lățime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de țânțari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt șantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”



Citește mai mult... »

Autostrada Londra - București - Istanbul (un "master plan" interbelic)

Societatea românească din prima jumătate a secolului trecut nu era nici pe departe una perfectă. Implementarea marilor proiecte de dezvoltare și de modernizare a României era însoțită și atunci de mari scandaluri de corupție. Cu toate acestea, planul pentru crearea unei infrastructuri moderne de drumuri și de căi ferate (ceea ce am putea numi astăzi Master Planul de Transport”) era gândit de cei ce se aflau la conducerea statului. Și era pus în practică.



Rețeaua de drumuri și de căi ferate construită începând cu domnia Regelui Carol I – proiect continuat și după Marea Unire – este în bună măsură cea pe care o utilizăm și astăzi. E interesant să reamintim că, atunci când i s'a propus principelui Carol de Hochenzollern tronul Principatelor Unite, acesta, uitându-se pe hartă, i-a spus lui Ion Brătianu: România e destinată unui viitor strălucit. Pe teritoriul ei va trece șoseaua Angliei spre Indii!”. 
 
Nu a fost doar o constatare vizionară. Trei sferturi din rețeaua feroviară pe care o România o deține astăzi a fost construită în timpul domniei Regelui Carol I (din păcate, pe multe tronsoane se circulă astăzi cu viteze mai mici decât atunci). Tot în aceiași perioadă a fost derulat un program de anvergură de pietruire a drumurilor. Într-un singur an, în România acelor vremuri, se pietruiau mai mulți kilometri de drum decât totalul kilometrilor de autostradă construiți în România după 1989. 



Proiectele începute în timpul domniei primului rege al României au fost continuate și după Primul Război Mondial. Unul dintre cele mai importante proiecte de construcții de drumuri din perioada interbelică a fost construcția autostrăzii Londra-București-Istambul”, arteră europeană care urma să permită parcurgerea cu automobilul a distanței Londra-Istambul în doar 24 de ore”. 
 
E adevărat că termenul de autostradă e pretențios dacă ne referim la accepțiunea pe care o dăm astăzi acestui cuvânt. Era vorba de șosele cu o singură bandă pe sens dar asfaltate ca’n palmă” și care făceau parte din marele proiect european. Este de menționat că porțiunea românească a acestui proiect era aproape finalizată în anul 1936, în timp ce în Ungaria, Bulgaria, Grecia și Turcia se înregistrau întârzieri importante. Finalizarea aproape în totalitate a porțiunii de pe teritoriul României Mari din traseul autostradei europene” – una dintre cele mai importante căi de comunicație rutieră și azi - este consemnat în articolul “Autostrada Londra-București-Istanbul”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română”, numărul din 14 octombrie 1936:
 

Citește mai mult... »

Cuza, statuia şi oltenii

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost inițiatorul primelor reforme importante care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Legile care au finalizat procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară și împroprietărirea țăranilor (1864) nu au fost însă pe placul unor părți importante și influente ale societății românești și au dus - în cele din urmă - la constituirea “monstruoasei coaliții” care a pus la cale abdicarea forțată a Domnitorului din anul 1866. Această adevărată ură împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să rămână înrădăcinată multe decenii în pătura conservatoare aflată la conducerea țării. O dovadă este și povestea mai puțin știută a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care se află azi în fața Palatului Primăriei Municipiului Craiova.

Statuia lui Cuza în piațeta dintre hotelurile
Minerva și New-York

Citește mai mult... »

La umbra ceasloavelor

Am parcurs împreună cu reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Românădrumul care ascunde povești și blesteme ce duce spre “Mânăstirea Agapia cea tăinuită de lume”. Am ajuns atunci până la porțile mănăstirii – așa cum era ea în anul 1938 - și ne pregăteam să pătrundem în sfântul lăcaș de reculegere și rugăciune, în mănăstirea care a păstrat un important tezaur de artă bisericească și o străveche tradiție monahală de înaltă și pilduitoare spiritualitate:
 
Curtea interioară a Mănăstirii Agapia în anul 1938

Agapia în 1938


“Satul cu căsuțele curate și primitoare - unele adăposturi de maici care n'au mai avut chilii în curtea mânăstirei - ne vestește că suntem în preajma sfântului lăcaș. Așa cum sunt înghesuite, mai ales spre capătul dinspre mânăstire, dovedește începutul unei nou așezări care tinde spre ridicarea unui târgușor, în nepotrivire poate cu gândurile acelora care întemeind mânăstirea, au conceput-o și-au dorit-o cât mai ferită de lume. Așa cum se prezintă astăzi, satul pare o gardă voinică de case, căscioare și chilii, care străjuiește poarta mânăstirei. Unele sunt case de oraș, destul de impunătoare, altele chiar cu oarecari pretenții arhitectonice. În general, satul este simpatic, curat, gata să primească și să adăpostească vilegiaturiștii care-și aleg drept loc de odihnă aceste frumoase meleaguri (…).

Oprim în fața mânăstirei. O arcadă tăiată în zidul extrem de gros, scundă și largă, lasă să se vadă curtea largă a mânăstirei, împrejmuită, jur-împrejur, de chilii. În curte, spre poartă, biserica zugrăvită de Nicolae Grigorescu, pe care inspirația și geniul acestui mare pictor au făcut-o celebră. (…) Făcurăm un scurt popas în curtea mânăstirei, căreia chiliile cu albul lor imaculat îi împrumută un aer solemn, majestuos. Chiliile sunt destul de mari și de înalte. Deasupra lor se înalță saloanele stăreției, atelierele, arhondăria, muzeul și un paraclis destul de frumos și de interesant. Un ceardac larg, circular, leagă pe toate laturile aceste încăperi. Arcade și stâlpi de lemn împodobesc ceardacul care dă o înfățișare atât de plăcută întregii construcții. Așa cum se înalță, în bătaia soarelui de dimineață, mânăstirea cu ceardacul odihnitor, pare o mare și veche casă boierească, voioasă și primitoare. Nimic din tristețea zidurilor de mânăstire.”



Citește mai mult... »

Povestea românului care a doborât un Zeppelin

În vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război de partea Antantei în 27 august 1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să riposteze. Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii – survola și bombarda Bucureștiul: 
 
 
Astă-noapte, pe la orele 1:30, clopotele Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând li s’au asociat clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată gardiștii fluierau prelung. (...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un aeroplan, a apărut asupra Capitalei noastre. El venea din direcțiunea Dunărei. Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă extraordinară; din capul locului s’a putut constata că suntem excelent pregătiți. Lovituri de tun, de mitraliere, de puști, etc. au întâmpinat din primul moment oaspetele nostru.” (“Adevărul” - numărul din 27 august 1916)

Acest prim atac nu s-a soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem afirma însă că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes de public”: numeroși bucureșteni s-au instalat confortabil pe acoperișurile caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat după ce clopotele bisericilor au alarmat populația. Atacurile aeriene s-au repetat în nopțile care au urmat. Au apărut și primele victime. Ziarul “Adevărul” consemna în numărul din 14 septembrie 1916
 
Traseul urmat de Zeppelin în noaptea 
de 26 spre 27 septembrie 1916
 
Zeppelinul și-a făcut din nou apariția astă noapte după ora 12 și după ce a planat câtva timp deasupra Capitalei aruncând câteva bombe s’a îndepărtat în urma tirului artileriei și mitralierelor noastre. Cinci copii au căzut victime acestui atac și câteva case au fost avariate.

Citește mai mult... »

Din vremea când marele Tolstoi a fost în România

Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910), unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii, autorul capodoperelor Război și Pace, Anna Karenina sau Sonata Kreutzer, a avut în tinerețea sa și o perioadă pe care a petrecut-o în România, în calitate de soldat al armatei ruse.


Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910) s-a născut într-o veche familie boierească, care a avut un rol însemnat în viața publică rusească. Oct. C. Tăslăuanu menționa în articolul Tolstoi”, publicat în numărul din 15 decembrie 1908 al Revistei ilustrate pentru literatură și artăLuceafărul”:
 
Tolstoi e vlăstarul unei vechi familii boierești, care a avut un rol însemnat în viața publică rusească. În castelul din Iasnaia Poliana se pot vedea portretele celor 20 de generații de străbuni ai lui. Unul dintre ei a fost șeful camerei secrete și omul cel mai de încredere al lui Petru cel Mare. Acest strămoș a primit titlul de conte, cu prilejul încoronării împărătesei Catarina, la 7 Maiu 1724. Străbunii, după mamă, au fost din familia princiară Volkonsky, căreia a aparținut moșia din Iasnaia Poliana. Tatăl lui Tolstoi, contele Nicolai Ilici Tolstoi, în tinerețe a servit în armată, a luat parte la războaie, în cari s'a distins ca om îndrăzneț. 
 
Ieșind din armată, moșia părintească fiind încărcată de datoriile făcute de tatăl său încetat din viată și având să îngrijască de o mamă și de-o soră învățate cu viața luxoasă, scapă din încurcătură căsătorindu-se cu bogata principesă Volkonsky, singura fată la părinți. După ce vinde moșiile părintești, se mută cu întreaga familie.  
 
Mama lui Tolstoi era o fire artistică, o minunată povestitoare, vorbea mai multe limbi străine. Era mult superioară soțului ei atât ca suflet cât și ca inteligență. Își iubea bărbatul, fiindcă îi era soț și fiindcă era tatăl copiilor ei, dar n'a fost niciodată îndrăgostită de el. Și-a petrecut viața îngrijind de copii și de casă, cetind soacrei sale romane și îndeletnicindu-se, în ceasurile libere, cu studiul cărților serioase, ca Emile al lui Rousseau. Părinții lui Tolstoi duceau viața boierilor ruși de la țară. Cu treizeci de argați în curte și cu o moșie întinsă, puteau gusta toate plăcerile unei vieți patriarhale.

Același articol rezumă povestea copilăriei scriitorului: Leo s'a născut la 28 august/9 septembrie 1828. Orfan de mamă la vârsta de un an și jumătate, a crescut sub îngrijirea unei rude îndepărtate, Tatiana Alexandrovna Ergolskaia, ce locuia la dânșii. În tinerețe existase o legătură sufletească între Tatiana și tatăl lui Tolstoi. Ei au renunțat însă la visele lor, ca acesta să-și poată mântui familia, căsătorindu-se cu bogata principesă Volkonsky. (...) Cel mai însemnat moment din copilăria lui a fost moartea de apoplexie a tatălui său (la 1837). În mintea copilului de 9 ani pentru întâiași dată se ivi problema vieții și a morții. Neputând îndura pierderea fiului ei, după nouă luni muri și bunică-sa, într'o zi de sărbătoare, în care un coleg de școală spusese fraților Tolstoi că nu există Dumnezeu.



(...) Firea micului Tolstoi ne-o caracterizează poate mai bine excentricitățile lui. Într'o zi sări din etajul al doilea, ca să atragă asupra lui atenția tuturora, altă dată își rase sprâncenele, ca să nu fie la fel cu ceilalți băieți, iar o dată, când făcea o călătorie cu familia, se dete jos din trăsură și se luă la'ntrecere cu caii, până căzu de oboseală. Cum vedem, de pe-atunci voia să fie original, de pe atunci era chinuit de vanitatea de a fi mai mult decât îl socoteau cei dimprejurul lui. (...) Când era mai mărișor, începu să se manifeste și puterea originală a vieții lui sufletești, își închipuia că un om care nu e învățat cu suferința nu poate fi fericit în viață. Ca să se obișnuiască cu această virtute creștină, adeseori ținea, cu mâinile întinse, dicționarele grele ale mătușă-sii câte cinci minute, ceea ce i se părea, pesemne, un canon cumplit; alteori se încuia într'o odaie și își biciuia umerii goi cu o funie, până îi dădeau lacrimile.

După câțiva ani petrecuți la Universitatea din Kazan, începută la 16 ani dar pe care nu o termină, în primăvara anului 1851, în vârstă de 23 de ani, Tolstoi a plecat în Caucaz însoțindu-l pe fratele său Nicolai, care era ofițer. S-a înrolat ca voluntar în armată și a luat parte la lupte. În acea perioadă Lev Tolstoi trăia, asemeni camarazilor săi, jucând cărți, participând la vânători și trăind aventuri romantice. În 1854 a trecut examenul de ofițer și “a părăsit viața romantică a Caucazului, ca să-și cerceteze rudele în Iasnaia Poliana. Aici primește porunca să plece la oștirea de la Dunăre. La 14 Martie 1854 sosește în București, de unde se duce la o baterie din Oltenița, apoi la Silistra.”


Articolul Din vremea când marele Tolstoi a fost în București”, publicat în numărul din 1-14 august 1945 al revistei Realitatea Ilustrată”, menționează câteva informații interesante despre perioada petrecută în România de ofițerul Lev Nicolaevici Tolstoi:
 
Tolstoi a trecut prin România cu prilejul răsboiului ruso-turc de la 1853. La acea epocă, contele Lev Nicolaevici Tolstoi se afla ca ofițer în armata rusească care a intrat în Moldova și apoi în Muntenia și în Dobrogea. Repartizat în grupa care avea să facă frontul spre Dunăre, ofițerul Tolstoi, ajuns la București, trimite mătușii sale Tatiana, următoarea scrisoare:
 

Citește mai mult... »

Întâlnirea Reginei Elisabeta cu Țara

Prințesa de Wied

 
Prințesa Elisabeta Paulina Otilia Luisa de Wied, cea care urma să devină în 1881 prima regină a României, “s'a născut în Castelul din Neuwied la 29 Decembrie 1843, când «Die Glocken klangen und bangen Den Mittag ein», după cum chiar ea spunea într'o poezie”. A fost copilul cel dintâi al principelui Hermán şi al principesei Maria de Wied, născută principesă de Nassau
 
Familia principilor de Wied este una dintre cele mai vechi din Germania, ascendenții ei coborând până prin secolul al XII-lea și “odrăslind în cursul vremii bărbați iluștrii, care au făcut cinste patriei-mume ca prelați, soldați, literați, oameni de știință și artiști. Un bunic al M. Sale Reginei a fost un naturalist pasionat, o bunică poetă și artistă în pictură. Tatăl Carmen Sylvei era pricepător destoinic în ale filosofiei și iscusit mânuitor al penelului. Așa că multe din calitățile Augustei poete se explică, în parte, și prin cunoscuta lege a eredității.”


Prințesa și-a petrecut copilăria și adolescența “la Castelul din Neuwied, situat pe țărmul fermecătorului Rhin, împrejmuit de unul din cele mai pitorești ținuturi ale Germaniei”. Scriitorul și omul politic Octavian Codru Tăslăuanu sintetiza într-un articol publicat în revista Luceafărul” (numărul din 15 ianuarie 1904) povestea primilor ani din viața viitoarei Regine:
 
Aici și în Castelul de vânătoare Monrepos, pe care Carmen Sylva l-a eternizat în volumul de poesii «Mein Ruh», a crescut mica principesă. În mijlocul naturii cu aer liber, printre florile sălbatice din poienile pădurilor, sub frunzoșii copaci legănați de cântecul paserilor, ascultînd murmurul răspicat al izvoarelor de munte, alintată de poveștile ce le repetă copiilor bătrânul Rhin cu Nereide ispititoare, și-a trăit primii ani din copilărie Doamna de mai târziu a Românilor. Atmosfera severă şi obiceiurile patriarhale ce stăpînesc, prin tradiţiune, viața monotonă în familiile princiare, nu se potriveau cu firea impulsivă, neastâmpărată şi contradictorie a frumoasei copile cu ochi albaștri, care s'amesteca cu drag în jocurile nevinovate ale tovarăşelor ei din sat - păcat care n'a rămas nepedepsit - și rătăcea voioasă prin pădurea din dosul Castelului Neuwied şi prin codrii din Monrepos, însoțită de fidelul ei Mentor. (…) Educaţia M. Sa și-a făcut-o în casa părintească, având de instructori femei și bărbați cuminți. Cunoștințele și le-a îmbogățit prin dese călătorii în Anglia, Francia, Elveția, Italia, Rusia și Suedia. A petrecut timp mai îndelungat la curtea din Berlin - unde s'a întîlnit pentru prima oară cu tânărul principe Carol de Hohenzollern. Se povestește că alergînd odată, după obiceiul Ei, pe scări la vale, era să se prăbușească dacă n'ar fi cuprins-o în brațe principele.”


Citește mai mult... »

Invitație la bâlci

Bâlciul era cândva pentru români una dintre marile ocazii de distracție, de socializare și... pentru a face afaceri. Aici veneau cu precădere țărani, mahalagii și târgoveți – dar și burghezi -  pentru a colinda vestitele „țuicării cu  adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită și „zăpăceală”. Și tot aici copiii mâncau floricele și „își sglâmboiau ochi în toate părțile și nu se mai săturau privind la „Vasilache” sau la diferiții comedianți care se arătau pe la circuri cu „renume mondial”. Dar câte nu se găseau la bâlci: acadele, bigibigele, pandișpanele, gogoși, turtă dulce, „mizilic” (semințe de floarea soarelui sau de dovleac) și toate celelalte dulciuri de neuitat. Mai erau călușeii, scrânciobul, bărcile, aeroplanul sau tiribomba. Și mai erau erau berăriile care serveau “mâncăruri și băuturi din cele mai alese” și care aveau  “programe musicale
 
Chiar dacă au trecut multe decenii de atunci, tradiția organizării unor astfel de sărbători populare nu s-a stins. Sărbătorile orășenești care se organizează azi mai peste tot nu sunt altceva decât demnele continuatoare ale bâlciurilor de altădată, nu-i așa? Dacă nu sunteți convinși, o să vă invit să dăm împreună un tur printr-unul din bâlciurile de altădată. O să vă conving poate astfel că  - deși refrenele, tarabele și tiribombele sunt altele - în esență, bâlciurile de azi sunt cam același lucru cu bâlciurile de ieri:


Citește mai mult... »

Printre sașii de altădată la biserica din Hărman

“Lângă Brașov, la o distanță de cca 1.4 kilometri, se află un sătuleț de sași, numit Hărman. Înainte cu vreo 800 de ani, cavalerii germani ai cruciadelor, care se întorceau în patrie, poposeau aici. De atunci locuitorii satului au păstrat unele tradiții și costume speciale, ce se îmbracă la sărbători”.  
 
Biserica fortificată din Hărman - azi
 
Așa își începea reporterul interbelic fotoreportajul intitulat „Drumul spre biserică la Hărman”, articol publicat în numărul din 11 martie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Am căutat informații despre acest monument istoric și am aflat că Biserica evanghelică fortificată din Hărman a fost construită în secolul al XIII-lea pe ruinele unei foste bazilici romane, construită probabil cu un secol mai înainte.

Citește mai mult... »

Nu e voie!!! (primul semafor din București)

În perioada interbelică circulația pe arterele principale ale Bucureștiului începea să devină una specifică unei mari capitale europene. Numărul mare de automobile, tramvaie, camioane, căruțe și pietoni ducea din ce în ce mai des la apariția de blocaje. Municipalitatea a fost bineînțeles constrânsă să ia măsuri pentru reglementarea traficului și să impună reguli. 

Cum era de așteptat însă, bucureștenii însă nu erau foarte încântați să respecte noile norme (nimic nou sub soare, nu-i așa?)
 
Într’adevăr, nici o capitală din lume nu posedă exemplare mai recalcitrante de pietoni ca Bucureștii. Cu o majestate căreia nu-i poate rezista nici un regulament, nici o prescripție polițienească, pietonul bucureștean se simte obligat să traverseze strada totdeauna între două tramwaye, să treacă lento, ca la înmormântare, drumul, cu gazeta sau cu o carte în mână, să se repeadă totdeauna în botul mașinilor, pentru ca să dea de lucru „Salvării” și parchetului și pentru ca „martorii oculari” să poată sudui bine pe un biet șofeur, care cu tot permisul de circulație, nu poate avea mai mult decât două mâini și un număr egal de ochi.
 
 
Cu toate acestea Bucureștii trebuiau să se modernizeze, “în ciuda democraților de toate culorile, conservatori radicali însă în ceea ce privește bunul plac personal”.

Chiar dacă regulile nu erau pe placul nonconformiștilor bucureșteni, respectarea acestora a început în timp să devină, în timp, o obișnuință. Reporterul interbelic Radu Fulger consemna în anul 1931: 
 
“Vă mai amintiți de asalturile care se dădeau tramwayelor pe ambele platforme, înainte cu puțini ani? Călătorii care vroiau să coboare erau imobilizați, pe scări atârnau ciorchini de oameni, scandalurile se țineau lanț, iar personalul de vagon era pus în imposibilitatea de a taxa sau de a porni vagoanele. Atunci a intervenit S. T. B (notă: Societatea de Tramvaie București) și prefectura de poliție cu o ordonanță și despotul-călător nu mai are dreptul de a se urca în vagoane, pe platforma dinainte. De voie - de nevoie regulamentul a devenit obișnuință și un observator atent ar putea constata că foștii rebeli au devenit cu timpul politicoși și manierați, dând prioritate doamnelor și așteptând un alt vagon, când sosește unul prea încărcat. Mai încearcă azi cineva să se urce pe platforma din față? Mai fumează cineva în vagon sau pe aceeași platformă? Câteva amenzi sau procese, au pus la punct un spectacol care ne degrada în ochii străinilor. Dacă autoritățile ar introduce aceleași sisteme - și mai ales mai multă curățenie - la autobuze, această măsură s-ar resimți imediat.”




Citește mai mult... »

Din Bucureștii care s-au dus: Bătrâna Stradă a Colței

Bătrâna Stradă a Colței a fost una din cele mai importante artere comerciale ale vechiului București. În vremurile ei de glorie, micuța stradă croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și se termina în Piața Sf. Gheorghe. Necesitatea modernizării orașului a făcut ca și acest vechi colț de București să fie azi șters de pe harta capitalei: ”Partea ei nordică, spre Str. Clemența, a fost desființată, cu prilejul croirei primei părți a Bulevardului Brătianu, care prin mărimea lui, prin block-hausurile impunătoare și recenta prelungire, e menit să devină artera principală a Bucureștilor moderni. 


Vestita stradă a Colții a fost osândită definitiv, fără nici un drept de recurs. Târnăcoapele cad nemiloase peste ultimile clădiri, rămase pe mica porțiune dintre spitalul Colții și biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrânești privesc cu jale și neputincioase cum li se smulg din țâțâni ușile și ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele “uliței Colții" e menit să fie uitat, poate mai repede decât credem, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului București despre care se va pomeni doar prin cronici.”  
 
Un magazin de "haine gata"(stânga)
Vechea stradă a Colței pe o hartă din 1900 (dreapta)
 
Reporterul Alex F. Mihail a consemnat în articolul “Bucureștii cari se duc” publicat de revista “Realitatea Ilustra” în numărul din 14 august 1935 câteva dintre poveștile acestei străzi:


Citește mai mult... »

Viaţa ca o glumă

Vă propun câteva poezii amuzante de altădată care dovedesc – dacă mai era nevoie - că nimic nu e nou sub soare. “Alte măști, aceeași piesă…”, cum s-ar zice. Versurile sunt semnate “Nicodem” - pseudonim al ziaristului și publicistului Dumitru Marinescu-Marion (!?) și au fost publicate în anul 1894 de suplimentul literar al ziarului “Universul”:


Citește mai mult... »

Povești din București: Terasa și grădina Oteteleșanu

Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de azi - care au aparținut lui Iancu Oteteleșanu. Proprietarul de la mijlocul secolului al XIX–lea al acestor locuri, Conu’ Iancu Oteteleșanu, era celebru în societatea bucureșteană a epocii atât datorită marii lui averii cât și datorită unei povești de dragoste pe care a trăit-o: deși căsătorit de mai bine de trei decenii cu Coana Safta Oteteleșanu, Iancu Oteteleșanu s-a îndrăgostit de mult mai tânăra d-șoară Elena Filipescu. Ca urmare, a divorțat de prima lui soție și s-a recăsătorit în anul 1861 cu “juna cea frumoasă”. Până aici nimic senzațional. Atât doar că îngăduitoarea coană Safta Oteteleșanu nu și-a părăsit fostul soț după divorț. Iar acesta a trăit fericit, împreună cu fosta dar și alături de cea de a doua soție, până la moartea lui din anul 1876.

Terasa Oteteleșanu

Citește mai mult... »

Scrisori de pe front: Dacă citești aceste rânduri…

De-a lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești. Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își apere țara și neamul. Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. Oricât de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă. Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile” primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să spere.



Mesajele trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești aceste rânduri înseamnă....  Și pentru că “românul s-a născut poet” scrisorile continuau de multe în versuri. Ioan Massoff – cunoscutul prozator și teatrolog – a primit câteva dintre aceste emoționante scrisori în versuri de la sublocotenentul Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, concentrați undeva pe zonă și le-a publicat în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei revistei “Realitatea Ilustrată”.

Citește mai mult... »